În câte feluri poate un om să-şi facă rău. | O viaţă măruntă, Hanya Yanagihara

Am vrut de multe ori să abandonez cartea asta. Nu pentru că mi s-a părut în vreun moment o lectură care mi-ar irosi timpul, ci pentru că cele aproape 700 de pagini de suferinţă, violenţă şi durere pot să fie copleşitoare, oricât „stomac” ai avea pentru genul ăsta de poveste. Mai ales dacă mai sunt şi descrise în modul în care o face la un moment dat autoarea de origine americană Hanya Yanagihara. Adică apăsat, grafic, fără să te scutească de detalii aproape cinematografice. Din nou şi din nou.

Cartea „O viaţă măruntă” apărută la editura Litera şi nominalizată la Man Booker Prize e povestea a patru vieţi, patru prieteni care cresc împreună, se maturizează, se descoperă, dar se şi despart în repetate rânduri: JB, spiritul ironic şi zeflemitor până la exagerare al grupului, care ajunge un pictor de succes; Malcolm, împăciuitorul şi generosul Malcolm, devenit arhitect; Willem, sensibil, modest, care porneşte de la o slujbă de ospătar şi ajunge un actor celebru; Jude, introvertitul, tăcutul şi misteriosul grupului, căruia nimeni nu îi ştie cu exactitate trecutul, dar de care toţi sunt atraşi pentru inteligenţa lui extraordinară. De profesie avocat, pe viaţa celui din urmă ajunge să se concentreze cartea până la final, pe măsură ce iţele se descurcă treptat şi ne dăm seama că avem de-a face, de fapt, cu un personaj abuzat şi chinuit. Aflăm despre Jude că are o problemă cu picioarele, ce îi afectează sever mersul, că îşi ascunde mereu încheieturile mâinilor de cei din jur şi că uneori are crize şi dureri care aproape îl paralizează, dar pe care încearcă să le ţină departe de ochii celorlalţi.

Din tot ce am citit până acum, cartea asta m-a adus cel mai aproape de a înţelege (deşi e greu să spun asta până la capăt) cum e să fii în mintea unui om cu o traumă. Cum tot ceea ce devine acest om e mereu marcat de trecutul lui, de dubii, de toate lucrurile urâte pe care i le-au spus alţii despre el şi pe care a ajuns, inevitabil, să le creadă.

A post shared by Alexandra Enachescu (@alexandraenachescu) on Oct 8, 2017 at 8:17am PDT

Mai ales la început, m-am împotrivit puternic tuturor mecanismelor şi episoadelor în care Jude îşi ţine sub control „hienele”, aşa cum le numeşte chiar el, adică toate amintirile şi scenele brutale din copilărie şi adolescenţă, care îi perturbă ritmul obişnuit al vieţii. Odată cu dezvăluirea din ce în ce mai multor detalii, am înţeles şi am simţit din ce în ce mai mult neputinţa. A lui însuşi – de a trece peste ce i s-a întâmplat, de a spera să devină „un om normal”, de a avea o relaţie necomplicată cu cei din jur. A celorlalţi – de a-i da cu adevărat o mână de ajutor, deşi nu se lasă bătuţi în nicio clipă, deşi fac eforturi supraomeneşti la fiecare pas. Să speri să vindeci un om cu o traumă atât de mare ca cea pe care o are Jude pare de multe ori un salt în gol fără nicio plasă de siguranţă. Dar, pe cât de multă violenţă întâlneşte Jude de-a lungul vieţii, pe atât de mulţi oameni dispuşi să se arunce îi sunt trimişi în cale ulterior.

Unul dintre ei este Harold, iniţial profesorul lui Jude şi apoi cel care îi devine părinte prin adopţie. Pasajele scrise din punctul de vedere al lui Harold (sunt doar câteva pe parcursul romanului) mi s-au părut unele dintre cele mai puternice şi emoţionante. Pe lângă faptul că eşti transpus constant în „papucii” şi gândurile lui Jude, ceea ce e suficient de dureros, mi s-a părut aproape insuportabil să văd şi cât de mult îi afectează pe cei din jur trauma, boala şi depresia cuiva la care ţin.  Conştientizarea că ceva rău se întâmplă, dorinţa de a ajuta, dar şi neputinţa de a forţa pe cineva să-şi revină, de a veni cu argumente pentru el, de a-i inspira lui dorinţa ta să trăiască n-au cum să te lase indiferent. Harold are şi el o viaţă tragică, marcată de moartea primului său copil, povestită de-a lungul unor pagini pe care mi-a fost greu să le parcurg:

• „(…) nu mă gândisem niciodată să avem copii, nu înclinam nici într-o parte, nici în cealaltă. Şi ăsta îmi părea un motiv suficient ca să nu avem; un copil, mă gândeam, e ceva pe care trebuie să-l vrei cu adevărat, să ţi-l doreşti. Nu era un obiectiv pentru cei indiferenţi sau apatici.”
• „Toţi spunem că ne dorim copii fericiţi, fericiţi şi sănătoşi, dar în realitate nu vrem asta. Vrem de fapt ca ei să fie ca noi sau mai buni decât noi. Din punctul ăsta de vedere, noi, oamenii, suntem complet lipsiţi de imaginaţie. Nu suntem echipaţi pentru posibilitatea ca progeniturilor noastre să le fie mai rău decât nouă. Dar cred că a pretinde altfel ar însemna să cerem prea mult. Ar fi un obstacol în calea evoluţiei speciei – dacă fiecare dintre noi ar fi intens conştient de ceea ce ar putea merge prost, nimeni n-ar mai face copii.”

Şi celelalte personaje sunt foarte bine conturate. În ciuda diferenţelor dintre cei patru prieteni, în ciuda drumurilor de multe ori diferite, în ciuda conflictelor, într-o anumită măsură, fiecare dintre ei nu face altceva decât să găsească modalităţi de a-şi amâna moartea, oricât de pretenţios ar suna asta. Sunt mereu în căutarea unui rost, a unor răspunsuri, a unei forme de acceptare pentru cine sunt ei cu adevărat.

Iată doar câteva exemple:

• „Cum ştiai că venise vremea să te dai bătut? Înţelegeai asta când împlineai trezeci şi opt de ani fără să fi găsit încă un impresar? Sau când făcuseşi patruzeci, aveai încă un coleg de cameră şi câştigai mai mult pe post de chelner cu jumătate de normă decât câştigasei în anul în care deciseseşi să fii actor cu normă întreagă? Când te îngrăşai, cheleai sau făceai o operaţie estetică proastă, incapabilă să mai ascundă faptul că erai gras şi chel? Când anume ideea de a-ţi urma ambiţiile devenea, din curajoasă, nesăbuită? Cum ştiai când să te opreşti?”
• „La un moment dat, acceptarea a ceea ce părea să fie destinul propriu se transformase dintr-o atitudine demnă într-un semn de laşitate. Erau vremuri în care presiunea de a deveni fericit părea aproape sufocantă, de parcă fericirea era un obiectiv ce putea şi trebuia să fie atins de fiecare, iar orice mic compromis făcut în urmărirea lui era, într-un fel sau altul, reprobabil.”
• „Dar ce era fericirea, dacă nu o extravaganţă, o stare imposibil de păstrat, în parte fiindcă era atât de dificil de transpus în cuvinte? Nu-şi amintea, copil fiind, să fi putut defini fericirea: existase atunci doar nefericire sau frică şi absenţa nefericirii sau a fricii, iar această din urmă situaţie era tot ce voise şi simţise că îi trebuie.”

„Şi, oricum, în ce fel o prietenie presupunea o interdependenţă mai mare decât o relaţie de cuplu? De ce era admirabilă la douăzeci şi şapte de ani, dar devenea bizară la treizeci şi şapte? De ce nu era prietenia la fel de bună ca o relaţie de cuplu? De ce nu era chiar mai bună? În fond, implica doi oameni care rămâneau alături zi de zi, legaţi nu prin sex ori prin atracţia fizică, nici prin bani, copii sau bunuri comune, ci numai prin acordul reciproc de a merge mai departe, prin dăruirea amândurora faţă de o comuniune care nu putea fi niciodată codificată. Prietenia însemna să fii martor la şirul monoton de probleme al celuilalt, la accesele lui lungi de plictiseală şi la ocazionalele triumfuri. Însemna să te simţi onorat de privilegiul de a fi prezent în cele mai sumbre momente ale altuia, ştiind că şi tu poţi fi sumbru în prezenţa lui.”

Nu m-am gândit deloc la faptul că o carte despre prietenia şi relaţiile dintre nişte personaje masculine în esenţă a fost scrisă, de fapt, de o femeie (m-am gândit în schimb mult la faptul ca ar putea fi varianta masculină a tetralogiei Elenei Ferrante; doar că mult mai sumbră şi întunecată). Nu ştiu dacă are vreo însemnătate asta, la fel cum prefer să nu insist pe faptul că mult din carte are de-a face cu universul queer. Dedesubturile şi concluziile depăşesc cu mult acest cadru de referinţă.

***

„O viaţă măruntă” e o carte foarte apăsătoare, care nu-ţi lasă prea multe speranţe că lucrurile pot fi şi mai bune decât fix aşa cum sunt. E o carte despre pierdere, dar şi despre cât de multe putem de fapt să îndurăm (deşi nu ne credem în stare). Despre cât de fragili suntem, dar şi despre forţa pe care ne-o dă faptul că nu suntem singuri. Despre bătălii pierdute şi în egală măsură purtate cu demnitate, atât cât ştim, atât cât putem, atât cât încă ne dorim.

—

Fotografie slider:  © Larm Rmah pe unsplash.com

Fotografii din interiorul articolului: © Alexandra Enăchescu