Cinevacinema

Cu ce filme am rămas din 2017. O listă (foarte) subiectivă

 

Nici nu mai ştiu când au început să-mi placă filmele.

Îmi aduc, în schimb, aminte de momentul în care mi-am pus prima dată problema că poate chiar încep să am o pasiune (serioasă) în direcţia asta. Am primit de ziua mea – eram anul I la facultate – de la prietenul meu de-atunci o ediţie a popularei cărţi „1001 de filme de văzut într-o viaţă”. Sigur, o listă cu titluri de filme pe care să le vezi, ce pierdere de timp şi de hârtie – am zis mai târziu. Multe erau mainstream, multe aveau un loc pe listă pentru popularitatea şi succesul lor comercial şi tot atât de multe erau pentru mine un tren pierdut, pentru că mi-era greu la momentul respectiv să mă uit la filme foarte vechi.

Dar lăsând la o parte absurditatea pe care o văd acum în cărţile cu liste de acest fel, la momentul respectiv, cartea asta a declanşat pentru prima dată dorinţa mea conştientă de a vedea filme, de a înţelege mai bine la ce mă uit, de a citi despre filme în general şi de a ajunge să-mi fac propria lista de preferinţe. De a vedea atât cât pot eu de mult, ca să îmi dau seama ce îmi place, cum să aleg şi când se poate spune despre un film că e… bun. N-am ajuns la vreo revelaţie apropo de ultima parte (nu-mi plac în continuare poziţiile radicale în catalogarea niciunui produs cultural şi artistic), dar oricum nu-mi propun să vorbesc aici în termeni de „bun” sau „rău” – nu sunt critic de film, nu am studii de specialitate şi nu-mi propun să fiu vreun judecător suprem al filmelor care trebuie văzute şi care nu (ba chiar, după părerea mea, multe filme trebuie văzute, chiar dacă nu ne plac, pentru că ceva tot înţelegem din ele – fie şi ce NU e pe gustul nostru).

Pentru prima dată, cineva din jurul meu a putut atunci să numească ceea ce eu nu descoperisem încă pe deplin la mine – îmi plăcea să văd filme, aveam o listă în Word cu sute de filme pe care le văzusem până atunci şi începeam să am obiceiuri care se transformau în adevărate apucături de spectator „înrăit”: dacă-mi plăcea un actor, nu mă lăsam până nu vedeam (aproape) toate filmele în care-a mai jucat, la fel şi dacă era vorba de-un regizor anume şi tot aşa. Azi sunt mai potolită, am o predispoziţie spre anumite subiecte, dar încerc să rămân deschisă şi să văd cât mai mult din cât mai multe genuri, stiluri, perioade.

Aşa că numele pe care le aşez mai jos nu sunt adevărul absolut în materie de cinematografie în 2017, dar sunt titlurile cu care am rămas eu din acest an. Constat cu oareşce părere de rău şi că anul ăsta a fost unul dintre cele mai sărace (ale mele) în filme bifate, dar hei, nu le poţi avea (şi face) pe toate. Cel mai probabil am ratat multe producţii care meritau văzute (mă gândesc doar la tot valul de filme româneşti care a apărut recent); am reuşit mai mult să prind filmele în timpul festivalurilor (mă refer aici la TIFF şi Les Films de Cannes à Bucarest) decât să-mi mai fac timp de propria mea selecţie.

Dar o să-ncerc să las deoparte scuzele şi să trec la câteva recomandări şi-un top foaaarte personal.

#1.  Happy End, Michael Haneke

Trailer:

Că-mi place Haneke probabil o să mai tot spun pe-aici. De-asta eram nerăbdătoare să văd (evident ironicul) Happy End, nominalizat anul acesta la Cannes, cu Isabelle Huppert într-unul dintre rolurile principale.

Ca de obicei, Haneke nu iartă nimic, cu riscul de a trasa nişte tuşe exagerate pe alocuri. Happy End e povestea unei familii înstărite, dar esenţialmente foarte dezbinate. În vreme ce cu toţii încearcă în mod constant păstrarea unor aparenţe de „familie perfectă”, problemele de dedesubt sunt extrem de grave. Tocmai contrastul acesta îţi trezeşte hohote de râs pe alocuri, deşi reacţia imediat următoare e o palmă peste faţă, când îţi dai seama că, de fapt, problematica e una extrem de serioasă. N-ar fi nimic de râs, ba dimpotrivă.

Comentariile pe care le face Haneke sunt numeroase: sunt criticate tehnologia, modernitatea, plictisul superficial, dar mai ales neglijenţa parinţilor. Ceea ce poate naşte monştri şi familii complet disfuncţionale.

Puncte bonus pentru referinţa excelentă pe care o face Haneke aici la unul dintre propriile filme: Amour, câştigător Palme D’Or în 2012.

#2. Loveless, Andrey Zvyagintsev

Trailer:

Loveless n-a fost de la început pe lista mea atunci când m-am gândit ce vreau să văd la Les Films de Cannes à Bucarest anul acesta.

Mai văzusem în trecut un film al regizorului rus Andrey Zvyagintsev (The Return, 2003), dar nu am făcut legătura imediat cu Loveless. Povestea, însă, m-a convins. Un cuplu care trece printr-un divorţ îşi caută împreună fiul dispărut.

Loveless este un film sensibil şi totuşi nemilos. Nu îi iartă pe cei doi părinţi care nu văd cât de tare îl afectează pe copilul lor certurile, furia, ţipetele. Nu iartă realitatea că uneori iubirea dispare şi în locul ei rămân doar frustrare şi nepăsare. Nu iartă egoismul oamenilor mari.

Dar în acelaşi timp empatizează cu dorinţa de a fi iubit indiferent ce vârstă ai, de a putea merge mai departe indiferent ce ţi s-a întâmplat, de a putea să ai un scop comun cu cineva cu care nu mai ai nimic altceva în comun.

#3. On Body and Soul, Ildikó Enyedi

Trailer:

Câştigătorul Ursului de Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin mi-a dat multe stări contradictorii în timpul vizionării.

Regizoarea de origine maghiară Ildikó Enyedi pune în scenă o poveste de dragoste cel puţin neobişnuită; pe alocuri, chiar greu de privit şi înţeles pe deplin. Un el şi o ea, colegi de muncă la un abator, se întâlnesc în vis, dar mult mai greu în realitate. Handicapul şi vârsta lui mai înaintată, pe de o parte, şi incapacitatea ei de a interacţiona şi de a se deschide, pe de altă parte, fac ca legătura lor să fie stângace, plină de încercări, dubii şi gânduri răstălmăcite. Uneori toate astea par comice – tocmai pentru că firescul unor gesturi şi scene ni se pare atât de la îndemână în fiecare zi nouă, oamenilor „normali” –, dar tocmai chinul prin care trece personajul feminin pentru a le desluşi până la capăt ne face să ne întrebăm de două ori cu ce avem de-a face.

E ceva brutal, abia ghicit, în povestea asta: senzaţia că e mai mult vorba despre ce înseamnă să ai o boală psihică nu m-a lăsat tot filmul. Chiar dacă poate intenţia regizoarei nu a fost asta, interacţiunea dintre cei doi lasă loc unor concluzii despre alienare, despre ce mai înseamnă să te apropii de cineva, despre cât de greu e să fii tu în preajma altcuiva, fără bariere, fără frici. Şi cât de rezistentă (sau nu) e construcţia asta, de fapt.

Am rămas şi cu-o piesă faină din acest film:

Menţiune: Ana, Mon Amour, Călin Peter Netzer

Trailer:

Spre ruşinea mea, la capitolul cinematografie românească mai am mult de lucru şi de recuperat. Dar mă bucur şi când dau peste filme ca Ana, Mon Amour, care mă fac să trec şi o menţiune românească în topul meu.

Tot despre o relaţie de cuplu e şi acest film (subiectul pare inepuizabil, oricum). De data asta, în adaptarea cărţii „Luminiţa, Mon Amour” (Cezar Paul-Bădescu) avem de-a face cu trecerea de la îndrăgostire la maturitate şi apoi declin a relaţiei dintre Ana şi Toma. Şi mai e ceva: Ana are atacuri de panică, e anxioasă şi trece printr-o serie de crize severe de depresie.

Întrebările pe care le adresează filmul sunt multe: ce faci cu boala celuilalt? Când e relaţia un colac de salvare şi când devine co-dependenţă? Când se duc pe apa sâmbetei toate? Nu cumva devenim unul căpuşa celuilalt în cuplu? E cineva vinovat în final?

Ana, Mon Amour mi-a plăcut pentru că a pus cu uşurinţă pe ecran momente intime, dar pe care fiecare dintre noi le recunoaşte în relaţia lui. Momente grele în care am decis să rămânem. Îndepărtări cărora a trebuit să le facem faţă. Maturizări inevitabile.

***

Sper într-un 2018 în care să-mi reiau vechile obiceiuri: săptămâna şi filmul. Până atunci, găsiţi pe contul meu de MUBI şi ce altceva am reuşit să mai văd anul acesta. Cheers! 🙂

Fotografie slider: © Ambitious Creative Co. – Rick Barrett pe Unsplash.com

Ți-ar plăcea și...

1 Comentariu

Lasă un comentariu