Nu ştiu ce rezoluţii aţi avut voi, dar eu mi-am promis că anul ăsta recuperez la capitolul filme. Aşa că am început în forţă, încercând să văd cam tot ce-am prins de la Golden Globes.
Chiar dacă nu cred că tot ce a primit un Golden Globe, Oscar etc. trebuie să fie şi foarte bun sau, mai bine zis, să-mi placă, mă bucur când am şi surprize şi aşa s-a întâmplat cu câteva dintre filmele nominalizate sau premiate anul acesta.
(NO SIGNIFICANT SPOILERS)
Three Billboards outside Ebbing, Missouri
Atunci când mi-am ales filmele pe care vreau să le văd de la Golden Globes 2018, Three Billboards outside Ebbing, Missouri nu era neapărat în cap de listă. Mă gândeam că parcă nu-mi mai trebuie înc-o poveste cu poliţişti care-şi fac prost treaba. Totuşi, am o slăbiciune pentru Frances McDormand şi bine-am făcut că m-am răzgândit şi i-am dat prioritate.
Cred că nu greşesc dacă spun că personajul ei duce foarte mult din acest film, o mamă hotărâtă să-şi facă singură dreptate în cazul nerezolvat al fiicei sale violate şi ucise. Aşa că se foloseşte de spaţiul publicitar de pe trei panouri de outdoor ca să ceară socoteală poliţiei locale, în frunte cu Willoughby (Woody Harrelson), incapabile să găsească un vinovat nici după şapte luni de la crimă.
Mildred (Frances McDormand) e o femeie care se bate pentru ideile ei; e incomodă, furioasă, ironică, dar şi foarte dificilă, genul de personaj pe care Frances l-a mai făcut, în parte, şi când a jucat-o pe Olive Kitteridge în mini-seria produsă de HBO în 2014, după cartea cu acelaşi nume scrisă de Elizabeth Strout (şi care, apropo, e superbă).
Astea trei panouri declanşează tot: o răfuială pentru dreptatea pe care ţi-o iei în propriile mâini, povestea unui poliţist care nu e pe cât de indiferent pare (şi care ascunde propriile drame şi neputinţe) şi transformarea unui alt poliţist care învaţă, cu greu, să devină mai bun. Nu e neapărat o poveste cu un final fericit şi nici nu devine vreo pildă despre cum se schimbă un sistem întreg – mă bucur că nu a avut vreun ton moralizator –, ci e despre schimbări mici în doi–trei indivizi ce învaţă să accepte ceea ce nu pot controla.
Filmul a primit 4 Globuri de Aur: cel mai bun film la categoria dramă, cel mai bun scenariu (Martin McDonagh), cea mai bună actriţă în rol principal (Frances McDormand) şi cel mai bun actor în rol secundar (Sam Rockwell).
Get Out
Nu ştiam la ce să mă aştept când am decis să mă uit la Get Out. Eticheta de film horror pusă lângă nominalizarea la categoria Best Motion Picture – Musical or Comedy mi se părea cel puţin comică. Dar mi-a atras atenţia Daniel Haluuya, actorul principal. Mie şi probabil mai tuturor fanilor Black Mirror, pentru că Haluuya a jucat şi în episodul al doilea din primul sezon al seriei TV, Fifteen Million Merits, care se-ntâmplă să fie şi unul dintre preferatele mele.
Pe scurt, Get Out e povestea unui tânăr afro-american care se pregăteşte să-i cunoască pe părinţii prietenei sale albe. Merg la casa acestora aflată într-un loc izolat (şoc!) şi tot felul de lucruri ciudate încep să se întâmple. Toate, însă, au legătură cu inadecvarea pe care o simte ca persoană de culoare înconjurată de o familie de albi şi cu puţinele persoane afro-americane pe care le întâlneşte aici şi care nu se poartă deloc natural.
Dac-aş putea să spun aşa, avem de-a face cu un horror pe probleme rasiale, în care, deşi îţi cam dai seama de twist cam de pe la mijlocul filmului, are un element black mirror-ish destul de pronunţat. Bine, şi nişte convenţii ale genului, care pot fi uşor enervante mai ales pentru cei care nu sunt fani: muzică ce-ţi induce, vrei, nu vrei, suspansul, animale moarte care prevestesc ceva rău, psihopaţi acolo unde „nu te-aştepţi”, oameni pe care-i crezi morţi şi care apar în ultimul moment şi tot aşa. Dar altfel, filmul are meritele lui şi nişte comentarii bine plasate, într-un gen neaşteptat pentru mine.
Get Out a fost nominalizat la Globurile de Aur şi la categoria cel mai bun actor în rol principal (musical/ comedie), pentru rolul lui Daniel Haluuya.
Call Me by Your Name
E, aici lucrurile-au stat fix pe dos. M-am aşteptat la multe. S-au spus şi s-au făcut atâtea la categoria queer cinema (şi multe – extrem de bune, după părerea mea) de-a lungul timpului: s-au adus multe comentarii, s-au tratat multe probleme, încât s-a dus o bună parte din elementul de şoc. Deci eram curioasă cu ce a venit aici regizorul Luca Guadagnino de a fost atât de lăudat de critica de film.
Pe mine, filmul ăsta m-a ţinut cumva în tensiune. Mereu credeam că mă duce pe-o pistă şi nu se întâmpla aşa. L-am bănuit o bună parte din film pe Oliver (Armie Hammer), studentul mult prea sigur pe el, de intenţii nu atât de bune şi-apoi am înţeles că era autentic. Nu am înţeles iniţial pe deplin relaţia cu mult mai tânărul Elio (Timothée Chalamet) şi-apoi mi-am dat seama de farmecul acestuia. Eram convinsă că o să vedem aceeaşi familie neiertătoare în privinţa orientării sexuale diferite a fiului lor, dar am văzut în schimb nişte părinţi deschişi, care chiar încurajează explorarea, descoperirea şi crearea unei legături reale cu celălalt, indiferent despre cine e vorba. Recunosc că, pentru câteva secunde, asta m-a şocat mai tare decât dacă aş fi văzut cum se lasă cu ţipete şi dezaprobări, dar iată o mostră despre cât de mult sunt obişnuită să văd reacţii negative în faţa homosexualităţii (în filme şi nu numai).
Call Me by Your Name e un love story cu aer de la dolce vita şi cu un final în care te izbeşte din nou realitatea.
De reţinut soundtrack-ul compus de Sufjan Stevens, care-i pe repeat în playlist-ul meu de când am văzut filmul.
Filmul a fost nominalizat la categoriile cel mai bun film – dramă, cel mai bun actor şi cel mai bun actor în rol secundar.
The Shape of Water
Se poartă poveştile de dragoste „non-conformiste”: inter-rasiale, între acelaşi sex şi, iată, odată cu The Shape of Water al lui Guillermo del Toro, inter-specii. Mai exact, între o femeie care face curat într-un laborator de cercetare în care par să se-ntâmple tot felul de experimente bizare şi un amfibian ţinut în captivitate, de care americanii speră să se folosească împotriva ruşilor. Între o femeie mută şi un cobai jumătate peşte–jumătate om, care par să comunice cum nu se poate mai bine, dată fiind situaţia fiecăruia.
The Shape of Water are, în parte, un aer de Brazil, prin imagine şi culori, dar şi prin colosul tehnologic unde sunt ţinute secrete importante de stat şi se planifică tot felul de conspiraţii, şi, în parte, un pic din (culmea) La La Land. Pasiunea Elisei (Sally Hawkins) pentru musicaluri face loc unei scene alb-negru imaginare, singura în care aceasta rosteşte vreun cuvânt în film, ba chiar cântă şi dansează.
Pentru cei cărora le plac poveştile inspirate de realism magic cu un twist de monster story, probabil că The Shape of Water o să pice la fix. Mie mi s-a părut puţin prea evident în teme: de la comentariul politic până la ce e, de fapt, normalitatea.
Se speculează despre acest film că e favorit în cursa pentru Oscar, iar la Globurile de Aur a câştigat premiul pentru cel mai bun regizor, precum şi pe cel pentru cea mai bună coloană sonoră.
Lady Bird
Lady Bird este un coming of age despre Christine, o adolescentă de 17 ani care vrea să plece din oraşul unde nu se întâmplă nimic, Sacramento. E exponenta tipică a adolescentului răzvrătit, încăpăţânat, dar şi de multe ori nesigur, temător, aflat într-o relaţie cel puţin complicată cu mama sa.
Lady Bird (Saoirse Ronan), aşa cum vrea să fie numită Christine, într-un alt gest de frondă faţă de numele dat de altcineva (în loc de cel ales de ea însăşi), se-ndrăgosteşte repede, iese prost, încearcă tabăra fetelor populare, îşi dă seama că nu-i pentru ea, se-ndrăgosteşte din nou, iese şi mai prost, dar, cu toate astea, luptă pentru visul ei de a ajunge la o facultate bună şi de a-şi da o şansă să vadă mai mult din ceea ce-i rezervă lumea. Sau poate asta e doar un miraj, nu ştim, nu ştie sigur nici ea. Dar vrea să încerce. Şi apoi să aprecieze mai mult de unde a plecat.
Filmul a câştigat premiul pentru cel mai bun film – musical/ comedie, precum şi cea mai bună actriţă în rol principal de la aceeaşi categorie.
I, Tonya
Nu ştiam prea bine cine e Tonya Harding până la acest film, când am început să sap după detalii despre povestea ei.
I, Tonya este ecranizarea vieţii uneia dintre cele mai celebre patinatoare americane, ulterior implicate într-un scandal în urma căruia a fost obligată să se retragă definitiv din sport. Ce trebuie să ştim este că, în film, vorbim despre perspectiva ei asupra a ce s-a întâmplat, ceea ce o face mai degrabă un autor moral al atacului asupra uneia dintre principalele sale competitoare de la acea vreme şi mult mai mult victima abuzurilor din familia sa.
Tonya (Margot Robbie) e o patinatoare nu chiar ca toate celelalte: vine dintr-o familie săracă şi nu are bani să-şi cumpere cele mai elegante ţinute de competiţie, nu-şi cere iertare pentru că se simte mai bună decât celelalte patinatoare şi munceşte împinsă de la spate de mama ei şi motivată de refrenul repetat de aceasta: „nu eşti bună de nimic, îţi plătesc un antrenor degeaba”.
Pe lângă mama abuzivă şi rece care nu-i adresează niciodată vreun cuvânt de laudă, Tonya are şi o relaţie disfuncţională cu soţul ei, care ajunge la violenţă fizică repetată. În tot acest context, Tonya reuşeşte să facă ce-i place mai mult – să patineze, ba chiar să dărâme recorduri importante.
Ce nu arată, din păcate, acest film e efectiv cât de tare a trebuit să muncească Tonya – cum a făcut să ajungă de la un copil sărac la o patinatoare talentată; câte ore de lucru şi câte joburi paralele au ajutat-o să rămână în acest sport. Şi, dacă n-ar mai face din violenţă, pe alocuri, ceva glam şi mai puţin demn de luat în serios, ar fi şi mai bine. Mai multe despre perspectiva asta găsiţi şi aici.
Altfel, Allison Janney în rolul mamei dure a Tonyei e minunată şi a primit deja un premiu pentru interpretarea sa (cea mai bună actriţă în rol secundar).
***
Nu mai pun la socoteală şi două filme din categoria Foreign Movie, pe care le-am văzut încă de anul trecut pe la festivaluri şi care mi-au plăcut destul de mult: Loveless (despre care scriam şi aici) şi The Square.
Gata, c-am vorbit prea mult despre filme, mai trebuie să şi vedem ceva – că mai sunt multe nominalizări la care n-am apucat să ajung. Continui lista de filme care-au fost nominalizate şi/ sau premiate la Globurile de Aur şi mă găsiţi pe-aici pentru update-uri.
—
Foto: Timothy Eberly pe Unsplash
Nu sunt comentarii