Rădăcini, familie, legături puternice şi complicate. Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată | Karl Ove Knausgård

Înainte să încep memoriile scriitorului norvegian Karl Ove Knausgård, citisem vag despre asemănarea lui cu Proust. Şi recunosc că aici mă blocasem puţin: „În căutarea timpului pierdut” e una dintre fricile literare care mi-au rămas din liceu. De trei ori am încercat să trec de primele 50 de pagini ale cărţii întâi din acest şir ambiţios şi atât de consacrat. În zadar. Cărţile lui Proust nu s-au lipit de mine neam, ba chiar m-au inhibat prin dimensiunile lor impresionante.

Aşa că am deschis puţin temătoare primul roman autobiografic din colecţia de 6 volume reunite sub numele de „Lupta mea”.

„Moartea unui tată”, apărut la Editura Litera, m-a prins, în mod total neaşteptat, de la primele pagini. Sau, mai bine spus, mai ales la primele pagini. Cartea explorează, în parte, copilăria şi adolescenţa scriitorului. Karl Ove nu poate să-l pronunţe pe „r”, iubeşte muzica, dar este un artist mediocru, vrea să se integreze oriunde se duce, trăieşte în umbra fratelui mai mare Yngve şi are o relaţie cel puţin dificilă cu tatăl lui: îi caută admiraţia şi, în acelaşi timp, îl evită şi pare că se teme de el.

Pe de altă parte, prin revenirile la prezent, în care intervine vocea naratorului aflat la maturitate, cartea dezvăluie câte ceva şi despre cum arată viaţa actuală a lui Karl Ove, căsătorit, la rândul lui părinte şi încă în căutarea unor explicaţii. De aceea, o bună parte din carte e o meditaţie foarte personală despre ce înseamnă scrisul pentru un scriitor, despre ce înseamnă viaţa şi moartea, despre ce sens are pentru el arta şi cum îl impresionează un tablou mai mult decât lucrurile mărunte din viaţa lui ca tată.

„Aşa că, atunci când tatăl meu a ridicat barosul deasupra capului şi l-a lăsat să cadă pe piatră în seara aceea de vară de la mijlocul anilor 70, a făcut-o într-o lume pe care o cunoştea şi care îi era familiară. Abia când am ajuns şi eu la aceeaşi vârstă am înţeles că există într-adevăr un preţ de plătit pentru asta. Când perspectiva asupra lumii devine mai amplă, nu numai că se atenuează durerea pe care aceasta ţi-o provoacă, dar se restrânge şi sensul ei. Pentru a înţelege lumea, trebuie să te păstrezi la o anumită distanţă de ea. Lucrurile prea mici pentru a fi văzute cu ochiul liber, cum ar fi moleculele şi atomii, le mărim, iar pe cele prea mari, precum sistemele noroase, deltele râurilor, sistemele solare, le micşorăm. Când le-am adus astfel în bătaia simţurilor noastre, le fixăm. Şi ceea ce am fixat numim cunoaştere. Pe tot parcursul copilăriei şi al adolescenţei ne străduim să stabilim distanţa corectă faţă de lucruri şi fenomene. Citim, învăţăm, experimentăm, ne adaptăm. Şi ajungem într-o zi în punctul în care toate distanţele necesare sunt fixate, toate sistemele necesare sunt stabilite. Atunci timpul începe să curgă mai repede. Nu mai întâmpinăm vreo piedică, totul e stabil; se revarsă prin vieţile noastre, zilele dispar cu repeziciune, şi, până să ne dăm seama, avem patruzeci, cincizeci, şaizeci de ani… (…) Imaginea tatălui meu în mintea mea în acea seară din 1976 e, cu alte cuvinte, dublă: pe de o parte, îl văd aşa cum l-am văzut atunci, cu ochii băiatului de opt ani, imprevizibil şi înspăimântător, iar pe de altă parte îl văd ca pe cineva de aceeaşi vârstă cu mine, prin a cărui viaţă timpul vâjâie, luând întruna cu el bucăţi tot mai mari de sens.”

În cartea lui Knausgård nu se întâmplă neapărat lucruri mari, epice. E mai mult povestea unei lumi interioare, cu detalii – de multe ori obositoare – care poate uneori nu contează atât de mult decât pentru cel care le trăieşte şi care vrea să se vindece de ele povestindu-le. Chiar dacă pe alocuri m-a pierdut cu excesul de detalii, cu salturile temporale, cu insistenţa pe anumite subiecte, ce apreciez foarte mult la acest scriitor e că nu se cruţă. Mi se pare sincer până la capăt în duritatea cu care se analizează.

• „Întotdeauna am simţit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziţie mari intervale de singurătate, iar când nu am parte de ele – aşa cum s-a întâmplat în ultimii cinci ani –, frustrarea poate deveni aproape frenetică sau agresivă. Iar când ceea ce m-a motivat toată viaţa mea de adult – ambiţia că într-o zi voi scrie ceva excepţional – e ameninţat în acest fel, singurul meu gând, care roade în mine ca un şobolan, e să evadez. Simt că timpul fuge de mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu fac… da, ce? Şterg podeaua, clătesc rufe, pregătesc cina, spăl vasele, fac cumpărături, mă joc cu copiii afară, la locurile de joacă, îi iau şi îi dezbrac, le fac baie, am grijă de ei până când adorm, îi culc, le agăţ hainele la uscat, le împăturesc şi le pun în dulap, fac curăţenie, frec masa, scaunele, dulapul. E o luptă (…).”

• „Nu mai puţin sfâşietor e să recunosc că am de-a face cu copii; că ei sunt cei care mă trag în jos. E ceva profund nedemn în asta. În asemenea situaţii sunt cât se poate de departe de omul care vreau să fiu. Nu bănuiam nimic despre asta înainte să am copii; atunci credeam că totul avea să fie bine dacă eram bun cu ei. Şi aşa şi este, dar nimic din ce văzusem până atunci nu mă avertizase în privinţa invaziei pe care o reprezintă copiii; intimitatea nemaiîntâlnită cu ei, modul în care propriul temperament şi starea de spirit se împletesc strâns cu temperamentul şi starea lor de spirit, în aşa fel încât cele mai rele trăsături ale tale nu mai pot fi păstrate doar pentru sine, ascunse, ci parcă se materializează în exterior şi îţi sunt azvârlite după aceea înapoi.”

• „Singurul lucru pe care l-am învăţat în viaţă e să îndur (…). Nu îmi dau seama de unde vine acest ideal şi, când îl văd acum, negru pe alb, în faţa mea, pare aproape pervers: de ce datoria în faţa fericirii? Întrebarea despre fericire e banală, dar nu şi cea care decurge din ea, cea despre sens. Mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la o pictură frumoasă, dar nu când mă uit la copiii mei. Asta nu înseamnă că nu-mi sunt dragi, căci îmi sunt, din toată inima, ci înseamnă că sensul pe care ei îl conferă nu poate umple o viaţă. Cel puţin, nu pe a mea.”

A post shared by Alexandra Enachescu (@alexandraenachescu) on Nov 5, 2017 at 2:48am PST

A doua parte a cărţii se concentrează pe momentul pierderii tatălui său. Fost învăţător, cu o prezenţă impunătoare în ochii celor doi fraţi, mereu reţinut în afişarea vreunei emoţii puternice, tatăl se degradează văzând cu ochii până la finalul vieţii. Se desparte de mama lor, începe să bea foarte mult şi moare (într-un mod aproape dezonorant) în casa bunicii lui Karl Ove, la rândul ei senilă şi alcoolică.

Aici e un popas mare asupra curăţeniei generale pe care cei doi fraţi o fac în urma tatălui lor. Casa e un sac fără fund de mizerie, amintiri şi întrebări despre ce s-a întâmplat şi cum de a ajuns tatăl lor atât de nesăbuit şi iraţional la bătrâneţe. Una dintre cele mai emoţionante scene (deşi emoţia parcă e mereu mânjită şi de ceva grotesc la Knausgård) e cea în care Karl Ove şi Yngve stau la masă cu bunica lor şi rememorează episoade din tinereţea acesteia sau din copilăria lor. Şi în acel moment totul e iar bine, casa se luminează şi cu toţii uită pentru câteva clipe motivul trist pentru care s-au reunit.

***

Lupta din acest prim roman e o luptă de independenţă de sub tutela tatălui cu „t” mare. E o încercare de a face pace cu legăturile de familie, aşa cum sunt ele – mai complicate sau chiar de neînţeles uneori. O trecere spre maturitate, în care începi să înţelegi şi cum te marchează familia, dar şi cum se poate ca un ins pe care, raţional, nu ai de ce să-l admiri (pentru că asta mărturiseşte cu brutalitate Karl Ove despre propriul tată) devine centrul existenţei tale şi te leagă de el fără drept de apel şi fără posibilitate de eliberare.

Romanele lui Knausgård sunt controversate şi înţelegi, la final, de ce. A intrat în scandaluri şi conflicte cu propria familie şi cu rudele pentru detaliile pe care le-a pus pe masă. Detalii atât de intime, că n-au cum să nu mişte ceva în tine.

Totuşi, nu am simţit momentan nevoia să continui lectura cu celelalte romane. E o lectură grea, încărcată, o lectură-confesiune de la care simţi nevoia să faci o pauză ca să te poţi reîntoarce la ea cu mintea limpede.

Şi-o să mă întorc la ea cu siguranţă.

Fotografie slider: © rhystranter.com

Fotografii din interiorul articolului: © Alexandra Enăchescu