Rătăcitiri

Fiecare face pace cu trecutul în felul său. „Sticletele”, Donna Tartt

Donna Tartt. Sursă: www.latimes.com

1.000 și ceva de pagini câștigătoare de Pulitzer. Te gândești că te-așteaptă o călătorie pe cinste.

Și-n parte, e adevărat. Scriitoarea americană Donna Tartt știe cu siguranță să-și construiască povestea. „Sticletele” (editura Litera, traducere Justina Bandol) e o carte densă, dinamică, ce nu prea-ți dă timp să te plictisești, contrar dimensiunilor care sperie la prima vedere.

Theo Decker supraviețuiește unei explozii dintr-un muzeu de artă în care se află împreună cu mama sa. Theo are 13 ani și a crescut fără tată. E un copil isteț, e cu două clase peste – și la propriu, și la figurat – alți adolescenți de vârsta lui și are o mamă pe care o iubește enorm; ea îl ghidează, îl educă, îi povestește despre cât de mult înseamnă arta pentru ea. Și îi arată chiar la muzeu tabloul ei preferat, „Sticletele” lui Carel Fabritius. E, totuși, un copil norocos, ai putea să zici.

Apoi totul se duce naibii în câteva secunde. În urma exploziei, Theo se trezește năuc, cu tabloul lui Fabritius în brațe și, ulterior, cu vestea morții mamei sale, care plecase de lângă el în ultimul moment. Nu știe cum să ducă toate astea.

Până la urmă, ce poți să speri că se va întâmpla bun, atunci când te trezești singur și nu poți nici măcar decide pentru tine?

De-asta Donna Tartt construiește un Theo dificil de transformat într-un personaj sănătos până la capăt. Așa că, pe rând, Theo ajunge la familia înstărită Barbour; abandonat complet de bunici, e dat pe mâna tatălui și a noii sale iubite, Xandra. E ignorat de adulți, se împrietenește cu „băieții răi” (inofensivi în copilărie, mult mai dăunători apoi), ia droguri, renunță la școală, se îndrăgostește de o altă supraviețuitoare a aceleiași explozii care i-a marcat viața – dar nu își mărturisește iubirea decât mult prea târziu -, ascunde adevărul despre tabloul pe care îl are, înșeală unii dintre cei mai bogați colecționari de artă, vinde falsuri într-un magazin de antichități, are depresii.

Întâlnește tot felul de personaje, printre care notabilii Andy (prietenul de-o vârstă al lui Theo, din familia Barbour), Hobie (restauratorul de antichități și protectorul Pippei), Boris (prietenul rus pe care și-l face în Las Vegas) sau Pippa (fata de care se îndrăgostește, nepoata asociatului lui Hobie).

Face tot ce poate ca să supraviețuiască: minte cu o nonșalanță pe care nici el nu și-o putea imagina, încearcă să-și reclădească viața alături de o femeie pe care nu o iubește de fapt, dar de prezența căreia se simte cel mult flatat, e bântuit de secretul „Sticletelui” și măcinat de vina morții mamei sale.

Supraviețuiește cum poate. Impecabil în exterior ca adult (ajunge să facă mulți bani și să-și permită un trai lipsit de griji), cu multe polițe neplătite la interior.

De la un punct încolo, chiar știindu-i tot trecutul, e greu să empatizezi cu Theo. Se afundă din ce în ce mai tare – dar pur și simplu nu-i mai pasă. Se uită la el, nu se recunoaște, dar îi dă înainte. Nu știe să facă altceva, până la urmă, și aruncă totul pe un „asta este” fatalist care îi dictează viața. Inteligența lui deja a fost pusă prea mult în folosul unor scopuri îndoielnice. Ultima parte a romanului se transformă de-a dreptul într-un serial cu gangsteri, când vedem un pic din piața neagră a tranzacțiilor de tablouri furate.

Să tragem linie, deci. Da, e un roman la care nu simți cele peste 1.000 de pagini. Prima jumătate a cărții e frumoasă, emoționantă chiar și curge foarte bine. Theo e construit credibil, după modelul personajelor lui Dickens: copilul iubit care-ar fi putut să devină totul, dar apoi se-ntâmplă o tragedie și ratează cu brio. E trist să-i vezi căderea, îți pare rău pentru el, dar e de înțeles.

Până la final, însă, ceva, undeva, se rupe. Iar ultima parte mi se pare de-a dreptul pusă cu mâna. Ritmul se schimbă – și ești prins între scene de acțiune și pagini întregi de filosofie destul de repetitivă și greoi expusă. Un fel de dorință de ispășire, reflecții despre artă și ce e etern – pe care le-am parcurs cu greu (deși nu mă feresc niciodată de genul ăsta de expuneri). Ispășirea parcă nu-i deloc ispășire până la capăt, oricum.

***

S-a tot scris despre controversa din jurul acestui roman și i s-au reproșat destule: ori că e pretențios, ori că are un limbaj de lemn și niște descrieri forțate, ori că-i pur și simplu prea lung pentru ceea ce-și propune. Până la urmă, fiecare să judece cu propria-i minte.

Pe mine „Sticletele” m-a învățat mai mult ca alte cărți că uneori contextele în care-ajungi chiar sunt greu de controlat și te pot transforma radical. Că poți să fii o pasăre și să ai darul zborului; degeaba, dacă ajungi legat cu lanțuri într-o colivie.

Tabloul real Sticletele, Carel Fabritius. Sursă: Wikipedia

***

Câteva citate de referință pentru stilul Donnei Tartt:

  • Totul era o rană vie, dureroasă, amețitoare, totul era invers, și totuși era ca și cum aș fi fost tras dintr-o apă rece ca gheața, printr-o copcă, la soare, la ger.
  • Când vindeam o piesă, reclama pe care i-o făceam (…) era întotdeauna o încercare de a-l măsura pe client și de a desluși imaginea pe care voia s-o proiecteze – nu atât cea care îl reprezenta (designer expert în interioare; soție casnică din New Jersey; homosexual timid), cât ceea ce ar fi vrut să fie. Chiar și la nivelurile cele mai înalte, era vorba tot de fum și de oglinzi – toată lumea mobila o scenă. Totul era să te adresezi acestei proiecții, acestui sine ireal (…), și nu persoanei nesigure care se afla de fapt în fața ta.

Mă afundam într-o suferință și o repulsie dincolo de orice determinare personală: o silă definitivă, îngrețoșătoare, de toată omenirea și toată strădania omului din zorii istoriei. Viermuiala meschină, abjectă a ordinii biologice. Bătrânețea, boala, moartea. Nici o scăpare pentru nimeni. Până și cei frumoși erau ca un fruct prea moale, gata să se strice. Și totuși, naiba știe de ce, oamenii continuau să copuleze, să se prăsească, să producă hrană pentru viermi, dând naștere la tot mai multe progenituri, ca și cum asta ar fi fost o izbăvire, ceva bun sau chiar admirabil din punct de vedere moral – să târăști cât mai multe ființe în jocul acesta în care nimeni nu avea de câștigat.

Și pentru cei care nu au răbdare să citească toată cartea (deși, ca întotdeauna, recomand lectura înainte de orice), s-a anunțat și ecranizarea romanului în 2019, cu o distribuție care îi enumeră și pe Nicole Kidman (doamna Barbour), Sarah Paulson (Xandra) și Jeffrey Wright (Hobie).

Foto slider homepage: www.thedailybeast.com

Foto featured image: Wikipedia

Ți-ar plăcea și...

Nu sunt comentarii

    Lasă un comentariu