Generații diferite își aduc aminte de copilărie și experiența jocului
Nu cred că aveam mai mult de 5-6 ani când mă jucam „de-a Mădălina Manole”. Lângă casa veche, ai mei făcuseră un beci, care îmi servea mie pe post de scenă și loc de dat în spectacol. De altfel, toate materialele care erau aduse acasă cu ocazia vreunei construcții – cherestea, pietriș, nisip – se transformau, pe rând, în scene improvizate pe care mă vedeau cocoțată toți vecinii, lălăind ce auzeam pe la televizor sau pe casete, uneori în ceea ce-mi imaginam eu că ar fi engleza.
În ziua aia, eram cu bunica. Mă supraveghea de la distanță și probabil că se amuza de tumbele mele, când două rotiri în plus și 3 pași mai la stânga m-au trântit direct în beci, în timp ce eram chiar în mijlocul cântecului. Nu-mi aduc aminte mare lucru: știu doar că distanța de la care am căzut trebuie să fi depășit 1 metru jumate, iar scările pe care am avut norocul să nu aterizez la mustață (fiind deja turnate în beton) – trebuie să fi fost și ele cel puțin 8 sau 9.
Știu că am simțit deodată liniștea, într-un fel foarte profund, ca și cum ai reduce brusc volumul realității. Auzeam, de departe, că cineva se agita, părea că e grav că am căzut așa, că dacă m-am lovit la cap. Pentru mine, asta însemna doar că distracția se cam încheiase. Dintr-o joacă, fusesem destul de aproape de un accident care m-ar fi putut costa scump.
Niște ani mai târziu, 3 dungi pe care le mai zăresc în oglindă în partea de jos a coloanei îmi aduc aminte de amestecul de joacă și pericol pe care l-am mai simțit, de-a lungul timpului, în copilăria mea. „Semne de bună purtare”, ar spune bunica.
Semnele unei copilării în care m-am jucat destul de mult singură, în care mama mă trimitea mereu la tata dacă îi ceream să se joace cu mine, în care făceam mult karaoke, păstram oracole, colecționam știri și poze din ziare cu André și îmi machiam păpușile cu pixul. Demachierea n-a mai fost posibilă nici până în ziua de azi.
O copilărie în care, la școală, ne jucam „de-a Sailor Moon”, iar eu împărțeam conștiincioasă rolurile, păstrându-l întotdeauna pentru mine pe cel principal și născocind tot felul de povești inspirate de scene care îmi rămăseseră în minte din serial.
O copilărie ce a făcut loc unui adult care n-a prea știut să se mai joace fără să simtă presiune. Fără să simtă că inclusiv jocul, care ar trebui să fie relaxare și plăcere, e tot despre câștigători și perdanți.
Atunci când te joci, cred că o poți face cu adevărat doar dacă ești într-un spațiu sigur, fără judecată și fără tabere care se războiesc. Eu nu l-am avut neapărat, așa că nu am deprins mult timp lejeritatea asta nici ca adult.
Recuperez acum, uneori: am în casă cel puțin 10 boardgame-uri diferite, am redescoperit integramele și am grijă să fac din când în când ceea ce nu am făcut suficient atunci când eram mică.
Despre copilăriile lor, despre ce se jucau, cum și cu cine – mi-au mai povestit alți 6 oameni din generații diferite. Am trecut prin aproape toate vârstele: de la 80+ până la adolescenți, am vrut să descopăr cum s-au schimbat lucrurile, ce amintiri au, de ce leagă de fapt toată experiența jocului.
Pentru că poveștile despre joacă sunt, de fapt, povești despre noi și ai noștri – părinți, frați, surori, prieteni din copilărie –, dar și despre disponibilitate emoțională, competiție, singurătate sau inocență.
Călina Enăchescu, pensionară (și bunică), 86 de ani
Numai cu sora mea mă jucam când eram mică, nu m-am jucat cu copiii. Doar cu asta de aici, de la Fundeni (n.a. Victoria), că ea era de-o seamă cu mine, că astelalte două (n.a. celelalte surori, Mariana și Gela) – le-au făcut mai târziu. Când erau ele mici, noi eram prea mari să ne mai jucăm.
Nici nu prea m-am jucat eu, mamaie; că m-au dat la croitorie de la 12 ani, m-au trimis la Pitești.
Până la 12 ani, mă mai jucam cu soră-mea, cu pisicile – mai pleca mămica de-acasă și ne lăsa pisicile. Se suia-n pod și ne dădea prune uscate și nuci și ne făceam de lucru cu ele. Mai făcea mămica câte-o păpușică dintr-o cracă de lemn, o îmbrăca, lua o cracă cu două crăcane – zicea că sunt picioarele –, o-nvelea în cârpe și aia era păpușa.
Copii nu am avut, nu erau copii acolo unde era casa noastră în Costești, nu era nimenea decât noi. Parcă ne mai jucam șotron pe la școală; da, șotron și coarda – ce ne mai jucam.
Mămica și tăticu’ nu se jucau cu noi, erau ocupați. O perioadă, tăticu’ meu a lucrat în București, făcea naveta. Mămica nu mai putea de treabă: cu multe oi, cu vaca, pământ la câmp, mai muncea și „pe ajutate”, adică eu te ajut pe tine, mă ajuți și tu pe mine, așa se muncea „pe ajutate”.
Am fost pusă la treabă de mică eu, nu prea m-am jucat.
***
Ileana Andrei, Content Writer, 41 de ani
Am copilărit în anii de comunism și post-comunism, într-o familie modestă, alături de fratele și sora mea, deci nu prea am avut la dispoziție multe jocuri de la magazin. Chiar dacă a fost o perioadă tulbure, cu multe restricții, jocul a existat din plin în viața mea, atât acasă, cât și în fața blocului. Din orice făceam un joc.
Stau și mă gândesc acum că, de când mă știu, am fost o fată ludică, iar acasă am avut și contextul să îmi dezvolt latura asta, care a rămas una foarte pronunțată în comportamentul de adult. Am o soră geamănă, deci am avut cu cine să mă joc de foarte mică. Ea a fost primul meu partener de joacă, mama ne spunea că mereu găseam ceva cu care să ne jucăm împreună, de la păpuși, până la diverse obiecte din care ne făceam jucării și „recuzită” pentru jocuri de rol. Doamne, câte mai inventam!
Nu voi uita niciodată serile de iarnă când ai noștri se jucau și ei cu noi. Exista acel joc cu bețe colorate, din plastic pe atunci – marocco se numește acum. Ne jucam pe jos prin dormitorul unde era cel mai cald din casă, ca să avem spațiu. Aveam și țintar, și cărți de joc. Am învățat „șeptică” de când eram mici și jucam pe perechi, eu cu mama, sora mea cu tata, țineam scorul pe un caiet, iar câștigătorii aveau dreptul să le dea o poruncă celorlalți. Era distracție. Apoi am luat-o cu rummy, altă competiție.
În fața blocului, povestea era altfel, cu zarvă mare. Am copilărit în cartier, alături de o grămadă de copii cu vârste apropiate. Pe lângă pitulatea, leapșa, jocurile pe care toți cei din generația „cu cheia la gât” le știam, ne mai jucam „de-a școala”, „de-a doctorul”, „de-a vânzătoarea”, „de-a familia”. Undeva lângă bloc exista o piatră mare. Acolo era tejgheaua de la aprozar pe care erau diverse produse alimentare „de larg consum”: din pietre, bețe, frunze etc. Mai departe, în vecinătatea ei, cine nu era fericita vânzătoare – se constituia în familii, după afinități și îndrăgosteli copilărești, fiecare cu casa lui reprezentată de câte un covoraș mic, șterpelit de-acasă. În „case” erau copiii (păpuși), mici obiecte de mobilier făcute de băieți din ce găseau sau din jucăriile de acasă. Ei bine, toți cei din comunitate ne întâlneam la coadă ca să luăm de mâncare și să socializăm.
Nu știu dacă un copil, care se joacă în principal pe calculator, poate înțelege ce scriu eu aici, dar jocurile astea de rol în grup mare ne-au ajutat foarte mult pe toți să ne formăm ca adulți. Și, când spun asta, cu mintea de acum mă refer la creșterea creativității, dezvoltarea abilităților de conversație și de socializare, existența în armonie într-o comunitate. Am luat toate acestea cu mine mai departe, ca adult. Regulile sunt importante, bucuria e importantă, conversația deschisă cu cei din jur este importantă, modul în care rezolvăm un conflict este important.
Sunt un adult ludic și astăzi, îmi place mult să mă joc cu copii în principal, în parc, fotbal, macao, volei, badminton. Uneori mă mai bag și în jocuri de oameni mari, dar mai rar. Le prefer pe cele cu ăia micii, pentru că este mai multă bucurie acolo.
***
Vlad Odobescu, reporter DoR, 37 de ani
O plută pentru omușori
Prima dată am învățat că, în orice joc, regulile se negociază. De exemplu, la fotbal nu era nevoie de porți și nici nu începeam fix de la jumătatea terenului, pentru că cearta și împăcarea dintre adversari era toată șmecheria. Jucam pe ulița în pantă care ducea spre pârâu, așa că exista echipa de la deal și echipa de la vale. Net dezavantajată de teren, echipa de la vale pornea cu un gol sau două în avantaj. Desigur, am fi putut schimba terenurile la jumătatea meciului pentru a crea echitate, dar asta ar fi însemnat să luăm în considerare timpul, să avem un număr de minute și să le împărțim în două. Or, pe-atunci, mai ales în vacanțele de vară, nu existau minute și ore, existau cel mult dimineți și după-amiezi. Sfârșitul meciului nu era fluierul arbitrului, ci un „La maaasă!” strigat de una dintre mame, de după gard.
Era începutul anilor ‘90, iar noi creșteam și deveneam din copii ai comunismului copii ai tranziției. Semnele noilor vremuri se simțeau și aici, pe un maidan de la marginea orașului Huși. Alex, cel mai bun jucător, era băiatul unui proaspăt om de afaceri ce alerga toată ziua cu Dacia lui papuc nouă în susul și-n josul uliței și ne întrerupea meciul. Alex locuia într-o casă cu etaj, prima casă cu etaj din cartierul nostru. Acum, Alex e politician și tocmai a candidat, fără succes, la primărie. Daniel, al doilea cel mai bun jucător, se mutase de curând de la țară. Părinții lui erau foarte de treabă cu noi ceilalți și foarte stricți cu el și cu sora lui. Când țipau la ei, aveau grijă să fie în spatele ușilor închise. Mihai era dintr-o familie foarte săracă și locuia într-o casă care parcă se tot construia pe de-o parte și se tot dărâma de cealaltă parte. Țin minte că Mihai se enerva ușor în timpul meciului și plângea mult, pentru orice, iar noi râdeam de el. Privind acum în urmă, aș fi vrut să fim mai îngăduitori. După ce-a crescut, Mihai a început să lucreze în construcții, a plecat la muncă în străinătate, iar casa lui e acum terminată. Al patrulea eram eu, un puști bolnăvicios și introvertit căruia îi plăcea să locuiască mai degrabă cu bunicii: graba părinților înainte să plece de la muncă și oboseala pe care-o citeam pe fețele lor când ajungeau acasă mă agitau. Ei nu se jucau niciodată cu mine, asta mai țin minte.
Preferam să fiu afară sau într-o cameră unde ei să nu mă găsească. Când nu jucam fotbal aranjam niște soldăței mici de tot, din plastic, cărora le ziceam „omușori”. Le cream scenarii de luptă, precum și scenarii pentru viața civilă, le asiguram condiții de cazare, vorbeam cu ei cât nu vorbeam cu nimeni. Sufeream enorm când pierdeam câte unul și scotoceam fiecare centimetru pătrat din casă și din curte pentru el. Aș fi stat zile întregi cu omușorii și uneori chiar stăteam. Uitam adesea că trebuie să mănânc sau să dorm.
Într-o zi am creat din bucăți de plastic o plută mică cu pânze, care înainta prin apă cu ajutorul unei elice prinse cu elastic. Mă refugiasem într-o bucătărie de vară, afară ploua îngrozitor, iar după ce-am terminat am aflat că ai mei mă căutaseră pe-afară, prin vecini. Albia pârâului de lângă noi crescuse foarte mult și se gândeau că m-a prins ploaia pe-acolo și Doamne ferește ce s-ar fi putut întâmpla. În jocurile pe care le știam eu, nu exista însă vreo regulă cu privire la asemenea situații.
***
Andrei Lasc, nativ creativ, 28 de ani
Am copilărit la țară și toate amintirile mele despre joacă sunt în poiana cu pruni din fața casei. Fiind „nepotu’ lu’ doamna”, nu aveam voie să mă joc chiar orice și n-aveam voie să înjur. Mă rog, aveam voie, dar era strongly recommended not to.
Părinții și bunicii nu prea aveau treabă cu joaca mea – pentru asta o aveam pe vară-mea care era cu un an mai mică, 2 vecine cam de vârsta mea și încă 2 vecini mai mici. Ne jucam „Telefonul fără fir” pe bancă la poartă, „Ascunsea” prin copaci și șanțuri, „Hoții și Polițiștii” pe biciclete (ne alergam pe bicicletă și ne bușeam unii de alții până prindeam hoții).
Când a apărut soră-mea (cu 6 ani mai mică), am inventat „Gustatea” – cel legat la ochi trebuia să ghicească toate ingredientele dintr-o cănuță. Să zicem că atunci am descoperit ce condimente NU merg amestecate – amestecam mâncare cu toate condimentele bunicii, inclusiv oțet și sare de lămâie și trebuia să le ghicești pe toate gustând legat la ochi.
Pe calculator nu prea m-am jucat, deși aveam unul – mi se părea plictisitor (și pentru că nu aveam net). Așa că îmi găseam lucruri de făcut prin curte – când am mai crescut am început să demontez motorașele de la mașinuțe și să-mi fac bărci cu motor. Am stricat multe mașinuțe și multe lemne meșterind tot felul de chestii văzute la TV. Am păstrat latura asta de „Nea Caisă” – îmi repar singur prizele și meșteresc una-alta prin casă în loc să cumpăr de-a gata.
Dacă ar fi un joc, viața de adult ar fi Gustatea – din aia cu pilaf amestecat cu scorțișoară, sare de lămâie, oțet, coajă de portocală confiată și boia iute – legat la ochi, încercând să „make sense of it all”. Dacă nu te iei prea în serios, e chiar amuzant să descoperi oțetul altundeva decât într-o salată.
***
Valentine (Alexandru-Daniel Țanțu), producător muzical, compozitor, cântăreț, 27 de ani
Copilăria mea a fost precum o tabără de dezvoltare a spiritului competitiv – între școală și reuniunile de familie, totul era un concurs de care-pe-care; când aveam în jur de doișpe ani, tata a adus acasă un set de Monopoly, iar câteva luni mai târziu, a sosit cu primul meu PC, și împreună cu el, un software de mixat muzică, VirtualDJ – în joaca asta, printre multe altele, aveam să nutresc o încrâncenare axată pe câștig și o teamă de eșec.
Țin minte că sâmbăta era ziua de Monopoly, jucat în trei, cu ai mei – nu ieșeam afară, iar jocurile mele escapiste de-a X-Men, în care căutam să-mi însușesc câte un erou diferit în fiecare zi, erau doar catharsis pentru tensiunile adunate peste săptămână. Tata căuta să câștige fiecare joc, prin diverse șiretlicuri o dată hilare, a zecea oară agasante, iar fiecare partidă era urmată de câte un afluent de remarci pe care, deși astăzi le-aș dejuca jemanfișist, pe atunci le stocam în ceea ce urma să fie un izvor de autosubestimare. În contextul respectiv, falimentul, insuccesul și greșelile mele forțate erau imediat alegorizate într-o profeție a insuccesului în ceea ce privește banii și în îndoieli vizavi de abilitățile mele de „cămătărie”, „golăneală” și toate acele skill-uri în care cineva provenind dintr-o familie cel mult modestă trebuia să se desăvârșească.
Fiind mai mereu singuratic, mi-am găsit refugiul în muzică – pe atunci, în acel program rudimentar care m-a imersat în muzica electronică și mixaj. Fiind mai mereu izolat în casă cu ai mei, și cunoscând adolescența zbuciumată a tatălui meu, ca breakdancer în timpul anilor lui de liceu, și etern nostalgic al house-ului optzecist, îi căutam validarea pentru ceea ce reușeam să scot din soft-ul acela cocoțat pe o magherniță de Pentium 4; n-am găsit validare, dar am găsit comparații, descurajare, și s-a lăsat cu Uninstall.
Câțiva ani mai târziu, am dezertat din cazarma mea din Bacău, am studiat economia, am făcut bani îndeajuns cât să ocup ceva pe harta aia de Monopoly a Bucureștiului și să dețin un oarece monopol asupra vieții mele – am văzut cum e cămătăria aia mai spălată, de corporatist, și m-am „golănit” atât cât să anticipez jocurile de culise. Azi, mă consumă pe dinăuntru și nu am găsit banii ăia care să mă facă mai fericit decât atunci când abia îi făceam. Dintr-un teribilism tardiv, dar bun și ăla, m-am reapucat și de muzică, în care nu mai știu ce înseamnă să fii mic, unde nu e loc de critici în mix, și prin care mă dezvăț de orice înclinație de a-i descuraja pe alții, ba dimpotrivă – cu asta pot să mă joc fericit.
***
Matei Cojocaru, elev la liceu, 15 ani
Când eram mic, mă jucam jocuri destul de clasice, cum ar fi „De-a v-ați ascunselea”, „Rațele și vânătorii”, „Flori, fete sau băieți”, „Măgărușul”, „Mațele-ncurcate” sau leapșa. Mai era „Sticluța cu otravă” – un fel de leapșa de fapt; ne alergam, iar cel care era atins trebuia să fie de partea persoanei care ne alerga.
Mai jucam și „Țară, țară, vrem ostași” și „Baba Oarba” – asta îmi plăcea foarte mult. Îl jucam cu o mătușă din partea mamei și mă simțeam foarte bun la jocul ăsta: mereu știam unde sunt ceilalți și îi prindeam, chiar dacă aveam ochii închiși.
Jocuri video nu ne jucam. Nu ne dădeau voie, nu prea știam ce sunt pe vremea aia, nu prea ne păsa de ele – și, dacă nici nu știam prea mulți care să se joace pe calculator, nici nu le dădeam prea mare importanță.
Mă mai jucam foarte mult cu Andrei (n.a. fratele lui mai mic). Când eram foarte mici, țin minte că luam niște cutii de carton, le rupeam, ne băgam mâinile prin ele și încercam să ne alergăm așa unul pe altul. Ideea era că urma să cazi aproape garantat și asta ni se părea amuzant.
Ne și certam de foarte multe ori. Odată, m-am enervat așa de rău în timpul unui joc, încât l-am alergat prin casă și l-am lovit din greșeală cu capul de ușă. Eram foarte competitiv, ne certam des, cred că așa fac toți frații. Cu timpul, mi-am dat seama că nu e chiar bine, acum las de la mine destul de mult.
Ai noștri nu prea se jucau cu noi. Poate doar fotbal sau fazan, câteodată. Ne-ar fi plăcut să se joace mai mult cu noi, dar n-a fost să fie, aveau destul de multă treabă. Dar pentru mine era ok, că tot aveam mereu pe cineva să mă joc, întotdeauna era Andrei, nu eram complet singur. Iar pe el îl obligam să se joace – adevărul e că el se plictisea destul de repede, eu eram cel care își dorea atât de mult să ne jucăm.
Acum nu mă mai joc, dar am fost la un moment dat la niște veri mai îndepărtați și era acolo un băiețel mai mic și m-am jucat cu el. Adică am chestia asta – să mă joc cu cineva, dacă vrea. Nu mai e aceeași plăcere ca înainte, dar mă joc în continuare dacă vrea cineva neapărat.
—
Foto slider homepage: Kei pe Unsplash
Foto featured image: Markus Spiske pe Unsplash
Foto din deschiderea articolului: Caroline Hernandez pe Unsplash
Foto din interiorul articolului: din arhivele personale ale celor numiți
Nu sunt comentarii