Cinevacinema Umblet

Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #13

Descoperiri culturale din pandemie

Mi-e dor să mă mai obsedeze vreo descoperire nouă, recunosc (mmm, Luke Kirby în The Marvelous Mrs. Maisel și în Rectify a fost foaaarte aproape, dacă e s-o zic pe-a dreaptă). Cum timpul meu se împuținează pe zi ce trece în anul ăsta și-așa foarte ciudat, și recomandările mele au cam rărit pasul în ultima perioadă.

Uneori, am senzația că din clipuri de pe YouTube care-mi trec la-ntâmplare și aproape fără filtru prin fața ochilor și dintr-o pasiune cel puțin casnică pentru Paprika TV (hei, nu judecați!) – nu mai ies. Că mintea nu mai vrea să ducă ceva mai sofisticat.

Și-atunci îmi mai apar în cale câte un serial, câte o serie TV sau câte un eveniment (da, primul eveniment pe timp de pandemie la care merg) – care să mă contrazică. Așa că, alese pe sprânceană, iată ce m-a mai pus pe gânduri în ultima vreme.

I Know This Much Is True (HBO)

N-am fost niciodată fană Mark Ruffalo, probabil și pentru că nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată jucând roluri în care să ducă mai mult de-un supererou sau vreun personaj de comedie romantică.

Așa că ceea ce face în I Know This Much Is True pe mine una m-a cucerit. Ruffalo joacă rol dublu – pe gemenii Thomas și Dominick și o relație de familie cel puțin complicată: al doilea este bolnav mintal, iar primul este un personaj depresiv aflat într-o permanentă stare de veghe și datorie față de fratele său.

© latimes.com

Seria asta e parcă dovada vie a celor care spun că suferința și boala mintală a cuiva sunt la fel de crunte și pentru aparținătorii săi. Thomas se chinuie constant încercând să găsească sensul: de ce e fratele lui un schizofrenic, ce anume din traseul vieții sale l-a făcut pe el cel „norocos” și pe fratele său – cel pierdut, e modul în care s-au purtat părinții lor cu ei de vină? E vreo traumă transgenerațională la mijloc?  

I Know This Much Is True nu-i cea mai veselă producție la care să vă uitați și să nu vă așteptați la acțiune care să vă țină cu sufletul la gură (nu în sensul clasic al cuvântului), dar seria mi se pare sensibilă și bine construită, iar Mark Ruffalo are tot contextul să se desfășoare în dublu rol dramatic care poate să-i asigure și vreun câștig la Emmy-urile viitoare, cine știe.

Fargo, sezonul 3 (HBO)

Ca să rămân în tema rolului dublu, nu știu cum s-a făcut că, la scurt timp după I Know This Much Is True, m-am reîntors la una dintre seriile mele preferate dintotdeauna – Fargo, care, în sezonul cu numărul trei, are în centru tot un actor care interpretează doi frați gemeni: Ewan McGregor.

Scurt intro: nu voi insista, însă merită menționat că Fargo serialul este construit după clasicul cult movie cu același nume al fraților Coen, din 1996.

În fiecare sezon, serialul își schimbă povestea, însă de fiecare dată background-ul rămâne relativ același: o crimă, un personaj malefic extrem de bine pus în scenă (here’s looking at you, Billy Bob Thornton!), niște investigații, o serie de întâmplări care mai de care mai ciudate și legate între ele în mod ingenios și un stil similar – în parte comedie neagră, în parte thriller, Fargo are o atmosferă anume pe care ajungi să o deprinzi rapid.

În sezonul trei, lucrurile se complică pentru Emmit și Ray Stussy, care au de-mpărțit o relație plină de frustrări pentru că cel dintâi este un afacerist de succes putred de bogat, iar al doilea doar un pierde-vară care se consideră nedreptățit și fără noroc. De aici vă lăs pe voi să vedeți ce se-ntâmplă și cum de ajunge banalul nume de familie Stussy – să declanșeze un lanț întreg de crime.

© amc.com

Pot doar să spun că sezonul e plin ochi de actori foarte buni (Carie Coon, David Thewlis, Mary Elizabeth Winstead fac roluri faine), de personaje cu tabieturi memorabile, de un ritm bine dozat și de niște rezolvări care arată excelent la nivel de cadre. Finalul mi s-a părut brusc și nu m-a convins per total, însă, chiar și-așa, sezonul merită urmărit (dar să nu fiți foarte dezamăgiți dacă tot primul sezon o să vi se pară cel mai reușit).

Oricum, vine acuș și sezonul patru pe final de septembrie, cu un foarte titrat Chris Rock în rol principal. Vedea-vom ce-o să iasă.

Gala HOP (Teatrul Național București)

Până când nu am mers timp de trei seri consecutive pe acoperișul Teatrului Național București la Gala HOP, nu cred că mi-am dat seama cât de mult dor mi se făcuse să ies la un eveniment, să fiu iar printre oamenii din public care se bucură de un spectacol de teatru, de o reprezentație pe care să o trăiască în carne și oase.

Cu ocazia asta, m-a lovit și mai tare cât de multe a schimbat pandemia în ritmul meu de a consuma evenimente culturale sau de a ieși pur și simplu.

Poate nici nu aș fi avut ocazia să ajung fix la Gala Tânărului Actor – HOP, pe care de obicei UNITER o organizează an de an la Costinești, însă iată că anul acesta concursul prin care se cam cerne mereu următorul val de actori tineri din teatru și film – a avut loc în București.  

Tema a fost shakespeariană, dar concurenții au avut libertatea să adapteze și să reinterpreteze textele după bunul plac.

Ca simplu spectator, observația pe care pot să o fac e una umilă și foarte subiectivă: e ușor obositor să urmărești relativ aceleași texte (o limitare din condițiile concursului de anul acesta), dacă nuanțele și accentele nu sunt radical diferite de la o interpretare la alta.

De-asta, strict ca spectacol, pe mine m-au câștigat cei care au luat dramatismul lui Shakespeare și au dat cu el de pământ pe alocuri, adică nu s-au luat chiar atât de în serios (iar să faci comedie cu adevărat bună, nu ieftină și nu facilă, am mai spus-o, mi se pare extrem de greu). Ceea ce nu s-a potrivit neapărat cu selecția finală a câștigătorilor, însă se vede că e un concurs muncit pe brânci pentru toți participanții.

Personal, am pus ochii pe Alexandra Oiște, Răzvan Omotă, Mădălina Mușat, Teodora Daiana Păcurar și grupul spectacolului „Dictum Meum Pactum” (care a câștigat și Premiul Publicului), pentru lejeritatea cu care s-au jucat și au dansat, dar și pentru creativitatea momentelor cu care s-au prezentat.

Și-am mai pus urechile pe niște muzică foarte bună pe care mi-am adăugat-o imediat în playlist.

Felicitări pentru câștigători:

  • Marele Premiu al Galei Tânărului Actor HOP – Bianca Temneanu, pentru rolurile din spectacolele „Pe lună” și „Unu pe doi”;
  • Premiul pentru cea mai bună actriţă, secţiunea individual – Georgiana Vișan, pentru „Dialog cu D”;
  • Premiul pentru cel mai bun actor, secţiunea individual – Iulian Trăistaru, pentru „Hotar”;
  • Premiul pentru cea mai bună trupă de actori – trupa spectacolului „Unu pe doi”, cu Ana Baciu și Bianca Temneanu;
  • Premiul special al juriului – Dragoș Ioniță, pentru „Shakespeare & GENDER”;
  • Premiul publicului – Ileana Ursu, Dragoș Ioniță și „Dictum Meum Pactum” (Alexandru Ionescu, Robert Iosif, Alexandru Petcu);
  • Premiul „1/10 pentru FILM la TIFF” – Alexandru Ionescu (spectacolul „Dictum Meum Pactum”);
  • Premiul pentru prestanţă, rostire scenică şi expresie corporală – Iulia Popa, pentru ”Waves”.

Toate momentele pot fi urmărite pe canalul de YouTube UNITER.

Bonus: Rectify (Sundance TV) & Watchmen (HBO)

Deși nu le-am încheiat, le adaug aici, pentru că par promițătoare.

Primul este un serial din 2013, care a avut doar patru sezoane (ce să spun, îmi plac serialele care știu când să pună punct), despre un personaj care trebuie să se reintegreze în viața socială după ce a petrecut 19 ani în închisoare pentru o crimă pe care – se presupune – că nu a comis-o. Așa cum e de așteptat, revenirea la viața din afară nu e deloc ușoară, pentru cineva care practic a devenit adult în timp ce era forțat să stea între patru pereți.

Daniel Holden (Aden Young) are parte de sprijinul unei surori foarte bătăioase (Abigail Spencer), dar și de respingerea unui frate vitreg și a unui oraș în care toată lumea îl consideră vinovat. Daca e realmente sau nu, asta sper să văd până la final.

© amazon.com

A doua este seria care vine deja cu un mega hype la pachet (are cele mai multe nominalizări la Emmy-urile de anul acesta), fiind un remake după serialul cu același nume din 1986 și o adaptare de benzi desenate (care mie îmi sunt total străine). Watchmen a divizat deja tot Internetul, are tot atâția hateri câți fani și mai are probabil și mulți oameni, ca mine, care se uită și încă se întreabă: ce-i asta și încotro merge?!

Ce m-a convins în schimb să urmăresc seria – și motivul pentru care m-am încăpățânat să mă uit la ceva ce poate trece foarte ușor drept „încă o serie cu și despre supereroi” – e simplu: Damon Lindelof. Să mă explic – adică faptul că serialul poartă semnătura aceluiași om care a făcut și The Leftovers, unul dintre serialele mele preferate, fără discuție.

Să vă spun însă că e genul de serial la care, dacă nu ești familiarizat cu universul de origine, ajungi cam pe la episodul 5 și ÎNCĂ NU ÎNȚELEGI CE ȚI SE-NTÂMPLĂ? E plin de detalii și fire narative care aștept să se întrepătrundă și să aibă o explicație până la final. De-asta nici nu insist aici să povestesc prea mult din acțiunea propriu-zisă.

E suficient să știți că e vorba despre o societate distopică, în care polițiștii trebuie să fie mereu undercover și în care există un soi de vigilantes ce încearcă să mențină ordinea socială.

© forbes.com

Nu-i bai, răbdare am, provocările îmi plac și-n Lindelof am încredere. 😊 Iar lui Jeremy Irons în rol de geniu nebun îi stă foarte bine. Scary good, aș putea spune.

Să vedem ce-o să iasă și aici până la final, revin cu detalii separat, (doar) dacă e de bine.

***

Restul seriilor de descoperiri culturale – mai jos:

© foto slider homepage: Scheier .hr pe Unsplash

© featured image: Oleksandra Bardash pe Unsplash

© foto din interiorul articolului: arhiva personală

Ți-ar plăcea și...

Nu sunt comentarii

    Lasă un comentariu