Familia e o poveste complicată de când lumea. E poate și unul dintre subiectele mele preferate când vine vorba de descoperiri culturale. Așa că azi am adunat și forțat să intre la capitolul „familia reprezentată-n diverse forme și arte”: un film, o piesă de teatru-muzică și un serial.
Shoplifters (r. Hirokazu Koreeda, Japonia, 2018)
Ce ține împreună o familie? Sunt legăturile de sânge suficiente pentru a avea o familie unită? Familia ți-o faci sau o primești?
Astea sunt doar câteva dintre întrebările pe care le lansează subtil Shoplifters, cel mai recent câștigător al Palme D’Or la Cannes.
O familie de hoți care trăiește în sărăcie mai adagă un membru în plus în casa lor: o fetiță pe care o iau de pe stradă și pe care o numesc Yuri. Yuri pare doar rătăcită, nu abandonată, deși găsirea ei vorbește destul de puternic despre neglijența din sânul familiei naturale.
În multe feluri, grupul strâns laolaltă de nevoia de a supraviețui de pe azi pe mâine e mai mult o familie decât multe dintre familiile obișnuite, naturale. La asta te îndeamnă filmul să te gândești, când restul acțiunilor sunt cel puțin îndoielnice moral: Yuri e învățată să fure, bunica Hatsue își șantajează emoțional o parte din rude în schimbul banilor, una dintre fiicele acesteia, Aki, își vinde imaginea pentru bani în cadrul unui peep show bizar și cu toții pun banii la comun, înșelând, furând și făcând tot ce le stă în putință ca să se descurce.
În niciun caz o familie tradițională, dar o familie mai blândă, mai atentă și uneori mai implicată decât multe dintre cele care-ți sunt pur și simplu date. Dar, ca în cazul oricărei construcții pe baze șubrede, și aici lucrurile iau o întorsătură complicată.
Shoplifters este nominalizat și la Oscar, pentru cel mai bun film străin.
Familia fără zahăr (r. Radu Apostol, Teatrul Mic/ Centrul de Teatru Educațional Replika)
„Noi nu spălăm rufe duminica”. „La masă nu vorbim”. „Gunoiul nu se duce seara, pentru că-ți dai norocul afară din casă”.
Astea sunt doar câteva dintre moșternirile pe care ți le lasă o familie. Altele pot fi legate de credințe adânc înrădăcinate despre cum funcționează lumea, cât de buni sau răi sunt oamenii, cât de capabil ești tu sau câtă încredere în tine ai.
Da, familia, această instituție care uneori lasă urme adânci, și toate mecanismele ei sunt despicate în spectacolul scris extraordinar de Mihaela Michailov, cu versurile lui Bobi Dumitraș, pe muzica lui Bobo Burlăcianu. Într-un râsu’-plânsu’ intenționat, se tratează subiecte ca: problema adopției în România și absurdul de a îndeplini nșpe mii de proceduri pentru a deveni mamă, fericirea mimată a familiei din poze, fricile părinților legate de creșterea copiilor, confesiunile unor alegeri diferite din partea copiilor și teama de a fi respins în consecință, singurătatea bătrâneții.
Adică tot ce-ți trebuie să faci un spectacol emoționant, inteligent, cu niște actori care mai și cântă foarte bine pe deasupra.
Din distribuție fac parte: Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Costin, Oana Pușcatu, Silvana Negruțiu și Paul Dunca.
Russian Doll (2019–, Netflix)
Groundhog Day meets fantasy meets Orange is the New Black cast.
Lăsând alte comparații la o parte, premisa-i faină: Nadia (Natasha Lyonne) moare de ziua ei de naștere, doar ca să descopere că se întoarce la infinit să-și retrăiască petrecerea fatală. Pe parcurs, descoperă că poate să moară în zece mii de feluri diferite, că poate să avanseze în timp până la momentul morții, că moartea ei repetată produce niște schimbări în jur și că… nu e singura căreia i se întâmplă asta. Așa începe investigația Nadiei pentru a înțelege de ce și cum funcționează universul-matrioșka în care se trezește aruncată in a loop.
Cu puțină răbdare, o să descoperiți o poveste spusă cu totul și cu totul altfel despre cât de sufocat poți fi de realitate, încât să simți că mori în fiecare zi. Despre cum lucrurile neacceptate la tine, la familia ta, la ceea ce ți s-a întâmplat pot să te țină-n loc la propriu. Și despre cum, obligat să îți confrunți trecutul, poți începe să transformi lucruri la tine și la cei din jur.
Russian Doll e un serial excelent cap-coadă și reușește să transmită atât de multe, într-un fel cu totul și cu totul creativ (pe multe niveluri de înțelegere), despre lucruri vechi de când lumea: relații, adicție, traume, alegeri, vindecare, conectare la ceilalți.
”Dying is Easy. It’s Living That’s Hard” este tagline-ul serialului.
Și țineți-vă bine, o să auziți piesa asta de muuulte ori:
***
Restul materialelor din seria „Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme” sunt de găsit aici:
Nu sunt comentarii