Cinevacinema

Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme (#5). Winter edition

În afară de câteva filme îndoielnice de sezon (cu un film de Crăciun toți suntem datori), în luna decembrie s-au aliniat pe agenda mea: un film, o mini-serie TV (adaptare după o serie de romane deja super populare) și-o piesă de teatru cu un aer vag de Centenar, dar nu prea.

Roma (r. Alfonso Cuarón, Netflix)

Foto: www.filmlinc.org

Roma este filmul autobiografic realizat de Alfonso Cuarón (cunoscut pentru producții ca Y tu mamá también sau mai recentul Gravity) despre copilăria lui în Mexic (în cartierul Roma) – ca parte dintr-o familie destul de înstărită, dar pe cale de destrămare – și, mai exact, despre una dintre persoanele care i-au marcat copilăria, Cleo, în parte menajeră, în parte bonă.

Roma este un film sensibil, cald, personal, de o estetică deosebită (decizia de a filma alb-negru îl ajută), în care un personaj de obicei marginal capătă un rol extrem de important.

Dedesubt, citești o viață nu tocmai simplă pe care o are Cleo și nu poți să nu te întrebi ce șanse la fericire are ea pe termen lung, în afara contextului în care ajută, salvează și funcționează ca atelă pentru dorințele unei familii burgheze – îngăduitoare și care se poartă bine cu ea, e adevărat –, dar nu tocmai funcționale ea însăși.

Din tot ce am văzut la Cuarón, Roma mi se pare cel mai frumos și inocent film al lui.

My Brilliant Friend (r. Saverio Costanzo, HBO)

Foto: Glamour

Îmi e teamă întotdeauna de ecranizările cărților, mai ales ale cărților care mi-au plăcut foarte mult. Tetralogia napolitană, scrisă de Elena Ferrante, se numără printre ele.

De data asta n-am putut să stau deoparte și am vrut să văd cum a ieșit producția HBO, anunțată deja cu surle și trâmbițe ca fiind o reproducere extrem de fidelă și atentă, făcută chiar în Napoli, cu actori care vorbesc în dialect și cu participarea unor nume ca Paolo Sorrentino (co-producător, cunoscut pentru Youth sau La grande bellezza) sau Max Richter (compozitor, multi-premiat pentru soundtrackurile realizate).

Cele 8 episoade din My Brilliant Friend sunt ecranizarea primului volum din tetralogie (nu mai zăbovesc prea mult asupra firului narativ aici) și, deși pentru mine au început într-un ritm mai greoi – mi se păreau puțin prea teatrale interpretările –, m-au prins și nu mi-au mai dat drumul până la final.

Îmi place mult alegerea actorilor și văd niște nuanțe frumos transpuse pe ecran: introversia Elenei, dârzenia Lilei, frumusețea foarte diferită a amândurora. Înțeleg din nou de ce erau, una pentru alta, prietene geniale.

De urmărit. S-a confirmat și sezonul al doilea. 😊

Pădurea spânzuraților (r. Radu Afrim, după Liviu Rebreanu, Teatrul Național București)

Foto: Adi Bulboacă

Într-un an cu un Centenar de care toată lumea a încercat să se lipească într-un fel sau altul – de la branduri la politicieni, de la proiecte pestrițe la evenimente îndoielnice –, deci într-un an cu mult zgomot pentru (mai) nimic, Radu Afrim decide să facă ceva atipic lui.

Să ia un roman clasic al lui Liviu Rebreanu, un roman de studiu în școli, și să-l reinterpreteze. Să-i dea un suflu nou și să dea de pământ puțin cu ce-am avut și ce-am pierdut pe parcurs, în 100 de ani de istorie mai mult sau mai puțin (cu accent pe „mai puțin”) fericită. Să se întrebe – fără să facă asta în mod pedagogic sau moralist, asta nu îi e pe plac – cum de altădată eram gata să dăm totul să ne apărăm țara, iar azi nu mișcăm mai mult de-un „like” pe Facebook, și el amorțit și inutil.  

Îl urmăresc pe Radu Afrim de când eram în liceu și era aproape scandalos să mergi să vezi piese ca „Plastilina” sau „And Björk, of course”. Ele au fost aproape primul meu contact cu teatrul adevărat, fără rigori, fără rigiditate, fără acea „teatralitate” care a început să ia conotații peiorative astăzi.   

În „Pădurea spânzuraților”, a reușit o piesă impresionantă, cu decoruri magnifice, în care îmbină dansul, mișcarea, video mappingul cu textul original al romanului și-i ies aproape 4 ore de stat cu ochii la scenă și cu mintea deschisă.

Mă îndoiesc că multe școli își vor aduce elevii să vadă Pădurea spânzuraților în interpretarea pe care i-o dă Afrim. Asta ar cere multă deschidere, viziune, încredere și curaj, într-un sistem care de multe ori tratează lucrurile orbește și face ce se cere, cum se cere. Dar recunosc că mi-ar plăcea să mă înșel. Și mi-ar fi plăcut, dacă eram încă la liceu, să dublez citirea romanului de aducerea lui în prezent cu atâta forță, chit că poate nu aș fi înțeles totul pe loc.

Pădurea spânzuraților se joacă și-n ianuarie, atât în regim de matineu, cât și seara. Mergeți și trăiți-l!

Din distribuție fac parte: Alexandru Potocean (în rolul lui Apostol Bologa), Marius Manole, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula, Raluca Aprodu, Istvan Teglas, Vitalie Bichir, Natalia Călin, Ada Galeș, Florin Călbăjos, Alexandra Sălceanu, Emilian Mârnea, Liviu Popa, Cristian Bota, Alexandru Chindriș, Octavian Voina, Andrei Atabay, Vlad Galer, Flavia Giurgiu, Cosmin Ilie, George Olar, Ciprian Valea, Tiberiu Enache, Silviu Mircescu, Bogdan Iacob, Vlad Ionuț Popescu, şi li se alătură Lenuța Purja și Teodora Purja, două interprete de valoare ale cântecului popular. Coregrafia este semnată de Andrea Gavriliu. Video mapping: Andrei Cozlac.

Foto slider homepage: Adi Bulboacă, din Pădurea spânzuraților

Ți-ar plăcea și...

1 Comentariu

Lasă un comentariu