Cinevacinema Prevestitor Rătăcitiri

Lucrurile care ne-au ținut de urât în pandemie. 4 oameni, 4 povești

Recomandări culturale în vreme de pandemie – partea I

2020 trebuia să fie anul meu.

Pentru mulți, sunt convinsă, 2020 suna rotund, promițător, a decizii mari și a începuturi ambițioase.

Și apoi s-a-ntâmplat ceva ce mult timp ni s-a părut doar un scenariu prost, care adună toate clișeele filmelor apocaliptice la un loc: ne-am închis în case, ne-am făcut provizii, ne-am pregătit să stăm pe loc pentru o perioadă nedefinită. Dacă vedeam asta într-un trailer, sigur nu m-aș fi dus în veci la cinema.

Numai că eu și statul pe loc nu prea ne împăcăm în general, însă productivitatea de altă dată n-a mai funcționat nici ea. M-am trezit în plină gălăgie – „Cum să vă plictisiți în casă? Înseamnă că nu știți să stați cu voi, sunt atâtea de făcut”, „M-am apucat de 3 webinarii și 5 cursuri online”, „Am început să învăț mandarina”, „Am program de sală o dată la 2 zile”, „Am reorganizat toaaaată casa” –, neștiind exact încotro s-o apuc cu mintea. Mintea mea care nu mai voia să se concentreze, care nu putea să mai facă zoom in pe nicio activitate ce altădată m-ar fi absorbit cu totul, care efectiv refuza să se relaxeze în mijlocul furtunii.

N-am dat peste cap Netflixul, n-am rupt biblioteca-n două, nu (cred că) am dobândit 10 abilități noi care-mi vor folosi când ieșim din nebunia asta (în afară, poate, de o latură casnică amplificată, dar față de care am uneori sentimente amestecate). Ba chiar mi-am găsit greu ritmul și lucrurile care să-mi țină de urât. Și le-am descoperit, de multe ori, acolo unde mă așteptam mai puțin.

Fiecare funcționează diferit, se adaptează cum poate și se zbate și cu momente mai puțin optimiste.

În cazul meu, au mai fost alungate de o gașcă de oameni care trăiesc și vorbesc în referințe de popular culture. Da, revăd Community pe Netflix și mă bucur de el mai ceva ca prima dată.

Am tras de mine citind „Viața acestui băiat” (Tobias Wolff)it wasn’t him, it was me, dar mai mult de 20 de pagini pe weekend n-am putut să adun la un loc, așa că mi-a luat săptămâni bune să îl duc la capăt.

Și-apoi am descoperit jocurile pe mobil. În viața mea n-am fost pasionată de jocuri; ultimul în care am investit emoțional se numește Claw și cred că aveam vreo 14 ani când îmi țineam răsuflarea să trec de toate gărzile care îmi puneau bețe-n roate, cu personajul meu pe jumătate motan, pe jumătate pirat.

Acum am, brusc, 3 jocuri trivia pe mobil și-mi împart momentele moarte între ghicitul capitalelor din toată lumea (Burkina Faso – Ouagadougou!), descifratul filmelor pe baza unor desene minimaliste foarte inspirate și identificarea unor personalități după poze. E amuzant, când nu e frustrant că încă nu știi atâtea.

Iar când am văzut întâmplător o știre că Sailor Moon e lansat oficial pe YouTube (ce să-i faci, sunt parte din generația născută-n ‘90 și cu asta basta), am făcut pe dracu-n-patru să mă uit din nou la cum niște de fete de 14 ani salvează lumea de tot felul de monștri, arătând în același timp ca niște super-prințese și având cele mai tari puteri magice.   

De gătit nu mai zic. Dacă mă-ntrebai acum 2 ani cât timp aș aloca să stau în bucătărie după o mâncare, cred că aș fi spus „20 de minute maximum” și-apoi aș fi închis definitiv subiectul. Acum m-au prins și câte 6–7 ore cu vreun cozonac în cuptor, frământând la vreo babka și făcând mâncăruri al căror nume abia știam să-l pronunț (mă refer la mujaddara, de exemplu).

Trăgând linie, cred că am funcționat mai mult din nostalgie, întoarcerea la niște lucruri care mă calmau și în trecut și care îmi aduc aminte de perioade din viața mea în care n-aveam atâtea griji, responsabilități sau pandemii de trăit.

Poveștile care urmează sunt experiențele personale cu lucruri descoperite sau redescoperite în plină pandemie – ale unor oameni care au vrut să împărtășească ce le-a adus măcar puțină alinare, deconectare sau plăcere; un film, un serial, o carte, un podcast, o activitate, o practică mai nouă sau mai veche, o modalitate prin care au mai redus din forfota exterioară și au văzut și partea plină a paharului.

Un fel de „Pe ce ne-am dat timpul în ultima vreme”, ediția de pandemie.

Silviana Uța, Operations Associate într-un foodtech startup

Corona m-a prins în Lisabona, unul dintre cele mai însorite orașe din Europa, unde sărutatul pe amândoi obrajii ia loc, de cele mai multe ori, unei strângeri de mâini. Partea proastă e că luna aprilie a fost cea mai ploioasă din câte am prins până acum.

Statul în casă nu îmi displace în general, mai ales acum că m-am mutat într-un cuib nou, prima casă adevărată departe de acasă. Partea proastă e că toată mobila comandată continuă să întârzie chiar și după o lună jumate de izolare la domiciliu.

Mie îmi place mâncarea foarte, foarte tare și asta s-a și cunoscut într-o perioadă a vieții mele. Noroc că de ceva ani am început să gătesc așa mai de doamne ajută. Partea proastă e că acum toată lumea își pune meniurile pe Insta și eu nu am cu ce să mă mai laud.

Ce mă ajută să îmi mai mențin oarecum sănătatea mintală (deși, recunosc că am ieșit de câteva ori pe balcon să îmi urlu, la propriu, frustrarea) e programul destul de riguros pe care mi l-am făcut. Și anume: trezit la 7.10 AM în fiecare zi, verificat feed-ul de Instagram, cafea și mic-dejun, citit, party în oglinda de la baie 30 minute cât timp îmi pun toate cremele pe față, lucru, prânz, lucru, snack, lucru, (poate) workout, duș, cină, Netflix, citit, somn. Ca să întrețin această ciclicitate a vieții pe timp de corona, am consumat „Un veac de singurătate” a lui García Márquez.

Sinceră să fiu, nu am învățat nimic nou, nu mi-am descoperit vreun hobby și nici măcar geamurile nu le-am spălat. Iar cel mai important e că nu mă învinuiesc că nu am făcut niciunul dintre lucrurile astea. Uite, cu asta m-am ales din pandemia pandilia vieții, cu un pic mai multă acceptare de sine și cu mai puțină goană.

Speranța mea cea mai mare e că, până vine leacul universal, se vor deschide iar plajele, că de ceva zile s-au risipit norii și pe mine mă mănâncă tălpile să simt nisipul sub picioare. Mă gândesc oare dacă bronzul trece prin masca de protecție de unică folosință.

Oana Vasiliu, Story collector & storyteller la Idei Roșcate

Trebuie să recunosc, n-a fost simplu. Cu o săptămână înainte de prima ordonanță de urgență eram pe punctul de a începe două proiecte destul de mari, așadar zilele începeau devreme și se terminau foarte târziu și, dintr-o dată, nu mai era nimic acolo.

A fost extrem de greu la început, dureros, dar nu insuportabil. Așadar, am început să am grijă să-mi fie bine – recunosc, nu singură, ci cu ajutorul unor prieteni care au avut puterea și încăpățânarea să-mi demonstreze că nu-s singură. Au fost întâi niște băi lungi, cu spumă, cu lumânări și muzică de fundal. Apoi, baia a devenit un fel de home cinema, unde urmăream din confortul apei fierbinți și a parfumului discret dat de spumă spectacole întregi ca formă de terapie: de la magia baletului Teatrului Balșoi, la musicalurile lui Webber și spectacolele Cirque du Soleil. Așadar, terapia mea se „limita” la weekend, pentru că vineri seară aveam parte de toate aceste premiere extraordinare.

Cândva între căutarea formelor de a fugi de realitatea pe care o trăiam și nevoia de a rămâne totuși conectată în prezent, mi-a venit această idee a știrilor pozitive. Așadar, în fiecare zi, publicam un sumar al știrilor pozitive. Astfel, am aflat că este disponibil un pass gratuit pentru 30 de zile pe platforma Qello, cea mai complexă platformă de concerte, și am tot folosit platforma ca fundal sonor pentru zilele lungi, în loc de știrile locale. Am început cu cinci știri pe zi, am adunat într-o lună mai mult de 400 de astfel de știri. Și m-am bucurat de fiecare dată când o persoană cunoscută sau necunoscută îmi spunea că știrile mele pozitive sunt o formă de normalitate pe care o căuta. Încă le scriu. 🙂

Iar dorurile, frica și mai ales gândurile negre le-am alinat amestecând în cratiță cel mai simplu desert din lume, grișul cu lapte. E ceva magic în textura grișului, acea uniformizare perfectă care atunci când aterizează pe limbă, te duce direct în copilărie, unde mereu a fost extraordinar și bine.

Cosmina Țapliuc, Digital Commerce Manager

Pe 15 martie, proaspăt întoarsă de la aeroport, în jurul orei 13:15, sunt în fața blocului, cobor din Uber. Trag valiza după mine, rapid, până în fața scării, dorindu-mi cu disperare să ajung mai repede în casă. Mă opresc câteva minute cu fața spre bulevard. Trag aer în piept de două ori și mă uit către stradă. Nu știu când o voi revedea următoarea dată și, brusc, într-un moment de completă anxietate, îmi dau seama că mai bine mai stau puțin, mai bine nu urc chiar acum. Că, cine știe. Că, nu se știe.

Am fost și eu parte din grupul extins de auto-izolați la domiciliu, întorși din țări străine în buza carantinei. La momentul la care veneam eu din Turcia, acolo erau maximum 10 cazuri confirmate, iar în România, câteva zeci. Nu conta, statul te pune să stai în casă și să nu ieși de acolo 14 zile. N-aș putea spune că au fost cele mai lungi 14 zile din viața mea, dar au fost, cumva, diferite. Și continuă să fie chiar dacă, să zicem, am voie la supermarket și la farmacie.

Pentru un extrovert care se hrănește cu energia oamenilor, primul impuls a fost să-mi asigur interacțiune umană. Astfel, i-am planificat pe toți prietenii mei apropiați în call-uri de seară, fiecare cu ziua lui destinată. Așa nu agasam pe nimeni și îi roteam destul de sănătos. Apoi, 10-12 zile mai târziu, m-am plictisit ușor ușor de răspunsurile „uite, ce să fac, acasă, nimic”, încât am rărit call-urile și mă bazam mai mult pe mesaje, ca totuși să interacționez cu cineva cu rațiune și simțiri. Am păstrat câteva video call-uri, pe ici pe colo, însă începusem să le înlocuiesc cu acțiuni care să mă facă să uit unde sunt. Adică într-o singură cameră unde făceam, practic, de toate.

Și am pornit cu yoga. O serie de prietene foarte bune au însuflețit în mine un program de yoga, ce trebuie urmărit 30 de zile, cu sfințenie (sau nu), pentru o stare interioară mai bună. Cel pe care l-am făcut eu se poate găsi aici și e destul de ușurel, chiar și pentru cei mai începători dintre începători. Poți să mai și lenevești o zi-două, că nu se prinde nimeni.

Am continuat cu ceva mai soft, de pe canapea. Am dat play from episode 1 la Downton Abbey (de care mă mai bucurasem și în trecut – mare fan – 6 sezoane x 10-ish episoade fiecare x 50-ish minute un episod); te ține de-o lună de pandemie. Această saga de familie (pentru iubitorii de lectură clasică, are un iz de Forsyte Saga a lui Galsworthy) pleacă dinspre 1912 spre 1925, într-o Anglie în plin proces de tranziție de la epoca victoriană la industrializare. Vine la pachet cu umor fin englezesc, delicios.

La început nu am putut să citesc și m-am străduit enorm să avansez în clasicul „Cimitirul din Praga” a lui Umberto Eco, atrasă mai degrabă de mențiunea francmasoneriei, însă îmi dădeam seama că îmi era foarte greu să urmăresc narațiunea ușor complicată, întortocheată, de la sfârșit de secol al XIX-lea. M-am refugiat în romanele polițiste ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu, ca să mă prindă acțiunea mai bine: „Răzbunarea Sluților”, „Coșmar”, „Moartea semnează indescifrabil”, „Întâlnire la Elysee”, „320 de pisici negre”, „Crimă prin mica publicitate”, „Apel din necunoscut” și, bineînțeles „Cianură pentru un surâs”. Recomand din tot sufletul. Trece timpul, nici nu simți, iar scriitura este spumoasă și inteligentă, cinică și plină de metafore de adus zâmbet pe față.

Comfort zone-ul perfect l-am găsit într-un pulover cu lame (dintre cele patrupede), ce mi-a fost împrumutat într-un moment drăgăstos. I-am descoperit, treptat, puterea de pelerină invizibilă, ceva a la Harry Potter așa, pe care o trăgeam pe mine (are și glugă, și fermoar) și lumea exterioară dispărea. Dispărea pandemia, dispărea camera în care sunt de 6 săptămâni, dispăreau eventualele certuri sau stresul de peste zi. Eram eu, în chiloți și în pulover, suspendată în vid, un soi de Pluto, cu un satelit natural sub forma unui pahar de vin roșu.

Nu știu ce-o să mă fac, că a venit căldura. Trebuie să-mi găsesc altă pelerină.

Iunieta Sandu, Freelancer Writer & PR, Owner iunietasandu.ro

10 Martie 2020, ultima zi de marți în care m-am simțit liberă. Să strâng în brațe oameni, să vorbesc cu necunoscuți fără să-i bănuiesc că ar fi infectați, să merg pe stradă și să simt adierea vântului în palmă, nu un latex care îmi provoacă transpirație.

Au trecut 49 de zile de atunci, 7 săptămâni, timp în care am făcut cunoștință cu atacurile de panică, plictiseala, banana bread și cozonac.

Nu pot să spun că mi-am petrecut perioada de izolare citind mai mult, abia am reușit să citesc „Banchetul” lui Platon și să mă reapuc de cartea pe care am abandonat-o de atâtea ori, „Jurnalul unei fete greu de mulțumit” de Jeni Acterian.

În schimb, m-am uitat pe pereți și la filme documentare. Am descoperit The Power of Art, o serie de documentare despre marii artiști ai vremii, așa am făcut cunoștință cu Caravaggio, un pictor italian recunoscut pentru realismul brutal cu care picta, cumva inspirat din stilul de viață pe care-l avea.

Așa am aflat că Van Gogh își mânca culorile cu care picta, de foame și sărăcie. Am aflat mai multe despre Francis Bacon, un pictor contemporan, a cărui expoziție am reușit să o vizitez și la Paris, chiar înainte de pandemie. Am aflat povestea familiei italiene Medici, numiți nașii artei renascentiste, ei fiind cei care i-au susținut și plătit pe mulți dintre pictorii și sculptorii Italiei.

Pe lângă asta, în timpul pandemiei am învățat să gătesc tot felul de nebunii, acum nici cozonacul și nici ciorba nu mă mai sperie.

Iar restul timpului l-am dedicat proiectului NO.MAD Talks, unde am lansat ideea KindMarket, o platformă de barter între freelanceri și antreprenori. Cu siguranță m-au schimbat astea două luni de stat în casă, m-au făcut să fiu mai atentă la mine, la ce fac cu timpul meu și cumva mai atentă la nevoile comunității de freelanceri pe care o cresc de doi ani.

***

Va urma.

Foto din interiorul articolului: arhiva personală a celor menționați

Foto slider homepage: Edwin Hooper pe Unsplash

Foto featured image: Tonik pe Unsplash

Ți-ar plăcea și...

Nu sunt comentarii

    Lasă un comentariu