Cinevacinema

TIFF17 sau cum mi-am petrecut 2.005 minute la cinema

Am fost pentru a doua oară la TIFF anul acesta. Și, dacă data trecută, am fost mai mult într-o vacanță relaxată în care am stat la fel de mult prin cârciumile clujene pe cât am stat prin cinema, anul acesta mi-am zis că o să încremenesc în sălile de cinema până bifez tot ce mi-am propus. Zis și făcut.

Mi-am făcut liste peste liste, am studiat tot programul, am cântărit conștiincios și m-am trezit uneori mai devreme decât m-aș fi trezit într-o zi normală de lucru – ca să ajung la film încă de la primele ore ale dimineții.

Așa am bifat 19 proiecții în aproape 6 zile de festival. Adică 2.005 minute de ochi roșii uitat la filme, suficient cât să-mi spun apoi că nu mai calc prea curând prin vreo sală de cinema.

Dar și suficient încât să prind câteva filme care mi-au plăcut foarte mult și să marchez câteva dezamăgiri (personale) răsunătoare.

Ce-am văzut și ce-am plăcut

Touch Me Not (2018, r. Adina Pintilie)

Câștigătorul Ursului de Aur la Festivalul de la Berlin de anul acesta a fost primul film sold-out din cadrul festivalului, unde a avut de fapt și premiera națională.

Touch Me Not e un film-terapie, în parte documentar, în parte ficțiune, care explorează apropierea umană, intimitatea, sexualitatea prin povestea Laurei și a altor persoane care ne lasă să vedem un pic din experiența lor cu relațiile umane.

În ciuda tuturor controverselor sau a celor care-l văd ca pretențios, șocant de dragul de a șoca, Touch Me Not mi-a lăsat impresia unui exercițiu extrem de curajos în definitiv. Să expui traume, să te arăți în toată goliciunea ta (fizică, dar mai ales interioară) și să vorbești deschis despre ce simți, cum simți sau nu simți mi se pare un gest de mare forță. Să arăți asta pe un ecran, când noi nu recunoaștem multe dintre lucrurile intime nici față de noi înșine, mi se pare, din nou, curajul suprem prin vulnerabilizarea totală.

Mergeți să vedeți Touch Me Not, eu zic că merită multe minți deschise în sălile de cinema. Aici găsiți o recenzie mai detaliată (no spoilers), cu care rezonez.

 

Pororoca (2017, r. Constantin Popescu)

Pentru că ratasem Pororoca atunci când a fost în cinema în București, l-am avut pe listă la TIFF, cu o mare curiozitate alimentată de toți prietenii care apucaseră să-l vadă de ceva timp.

Pororoca este o poveste despre pierdere. Tudor o pierde din ochi pentru câteva secunde pe fetița lui de 5 ani, Maria. Și de-aici începe declinul: căsnicia lui cu Cristina e afectată, intervin vinovăția, obsesia, dorința de a-și face dreptate, iar mintea o ia razna.

N-am să spun decât că, la finalul filmului, când s-au aprins luminile, îmi transpiraseră palmele. Bogdan Dumitrache mi s-a părut foarte convingător în ultima parte a filmului și mi-a transmis toată furia, tot șocul și toată disperarea din lume pe care le simte un părinte care a pierdut tot și nu-și poate explica ce s-a întâmplat.

Pororoca e un film al cărui autor își ia timp să construiască, să lucreze la transformarea personajului principal, să-l pregătească pentru un deznodământ tragic și dur.

 

Disobedience (2017, r. Sebastián Lelio)

Sebastián Lelio e proaspăt câștigător de Oscar pentru cel mai bun film străin, Una Mujer Fantástica. Nu neapărat asta m-a făcut să-l pun pe listă totuși, ci Rachel Weisz, care o interpretează pe Ronit, un fel de outlaw în comunitatea de evrei ortodocși în care revine pentru ritualurile din jurul înmormântării tatălui ei, un rabin foarte apreciat.

Aflăm nu numai că Ronit e complet „din alt film” – are un job de fotograf în New York, e necăsătorită încă și nici nu-și dorește copii, toate de neconceput pentru originea ei –, dar și că a avut în trecut o relație cu Esti (Rachel McAdams), prietena ei din copilărie, actualmente soția lui Dovid, o figură religioasă proeminentă a comunității de evrei.

Da, Disobedience e un film LGBT, dar și unul care îți arată cum se manifestă stigma bazată pe rădăcini religioase, pe fundamente care susțin că nu vor decât binele, dar ajung să cultive închiderea, respingerea, extremismul.

Disobedience mi-a plăcut pentru felul în care te face să te întrebi, ca Esti: ce faci când ți-e dat să te naști într-un loc anume, într-o religie anume, într-o convenție din care simți că nu poți ieși? E greu să te desprinzi de ceva ce ai cunoscut toată viața ca fiind normal, să arunci totul la gunoi și să îți iei viața de la capăt. Scapă cine vrea sau scapă cine poate?

 

The Home (2017, r. Asghar Yousefinejad)

The Home a fost ultimul film pe care am apucat să-l văd la TIFF. Și mă bucur că am tras suficient de mine să fac asta, pentru că povestea iraniană scrisă și regizată de Asghar Yousefinejad a meritat.

Doar 78 de minute îi sunt de ajuns acestuia să construiască o poveste credibilă, care seamnănă în multe puncte cu o Sieranevada de pe alt continent. O înmormântare provoacă haos, când testamentul celui decedat aduce la fața locului pe cineva ce vrea să îi ia corpul pentru a fi folosit în scopuri științifice.

Dar ăsta e doar pretextul să vedem și fața mai puțin tradițională a Iranului, să cunoaștem personaje preocupate nu doar de tristețea unui eveniment ca cel la care participă, să vedem emoții exagerate, mascate și să dam cu banul ca să aflăm cine e de fapt un personaj cinstit și cine blufează. Și care e, în cele din urmă, miza pentru întâlnirea de la căpătâiul mortului.

The Home a câștigat și Premiul Special al Juriului la TIFF.

 

Ce-am văzut și n-am plăcut

Human, Space, Time and Human (2018, r. Kim Ki-Duk)

A fost odată ca niciodată un film la care intri cu așteptări mari (pentru că îl apreciez pe Kim-Ki Duk cel puțin pentru Pieta și Time, care m-au inițiat în cinematografia asiatică) și ieși neînțelegând ce-a fost în mintea autorului când a pus laolaltă atâtea clișee, repetiții, scene care să șocheze (dar care-ajung să fie ridicole prin aglomerarea lor).

Te întrebi dacă mai toți regizorii suferă de vreun complex mesianic atunci când îți aduci aminte că un exercițiu similar a făcut și Aronofsky cu mother!. Pentru că Human, Space, Time and Human e o altfel de explicație pentru crearea lumii, dar care se evoluează într-un delir complet. Concluzia livrată e că lumea e macabră și provine din toate relele pământului adunate. Și poate că așa sună bine, dar felul în care e pusă în scenă ideea e… cu totul și cu totul plină de stereotipuri, bizarerii gratuite și megalomanie.

Rezumând, avem așa: mulți oameni de toate felurile pe un vas, viol, viol, viol (nu mai știu, că am pierdut șirul la un moment dat – nu e femeie care să scape nebrutalizată), un Dumnezeu care se uită și-și vede de treabă. Apoi vasul se înalță la ceruri și, fără posibilitate de scăpare, personajele încep să fie cuprinse de disperare: resursele sunt limitate, se dau lupte de putere și se ajunge curând la acte îngrozitoare, printre care canibalismul aproape e cel mai nesemnificativ.

Dacă aveți nostalgii cu Kim-Ki Duk, cum am avut eu, poate rezistați până la capăt. Altfel, s-a râs deseori în sală, deși nu cred că filmul s-a vrut în vreun moment unul comic.

 

Charleston (2017, r. Andrei Crețulescu)

Căldură mare, sală plină și multe râsete la Charleston. N-am înțeles mai ales ultima parte, însă. Definiția filmului a părut să fie „nu chiar slab, dar ceva să placă la toată lumea”.

Probabil că Charleston o să fie un succes comercial, după reacțiile pe care le-am văzut. Pare genul de film care, sub ștanța „vrem să ne desprindem de tot ce înseamnă cinematografia sumbră și grea din România ultimilor ani”, o să reușească asta. Pentru mine a fost un amalgam de replici fără sens, butaforii aruncate la întâmplare, cuvinte pe care nu le folosește nimeni în viața reală – și cu atât mai puțin în contextul pe care-l setează filmul. Adică reuniunea a doi oameni care iubesc aceeași femeie (iubit și amant), moartă din primele 10 secunde ale filmului.

Deci, pentru mine, n-a funcționat absolut deloc, în ciuda unei distribuții mari (și a multor laude care i s-au atribuit anterior și ulterior deopotrivă): Șerban Pavlu, Radu Iacoban, Victor Rebengiuc, Dorian Boguță, Ana Ularu și alții.

Dar să zicem că pur și simplu n-am înțeles eu…

 

Aurora Borealis (2017, r. Márta Mészáros)

Proiecția Aurora Borealis a fost una cu fast, mai ales că Mártei Mészáros i s-a acordat și Premiul pentru înreaga carieră la TIFF. Câștigătoare a unor distincții importante până acum (Ursul de Aur și Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin, de exemplu), Mészáros a fost primită în urale cu cel mai recent film.

Aurora Borealis e o poveste despre urmările pe care le-a lăsat regimul comunist și se desfășoară pe două planuri temporale. În prezent, Olga se întoarce acasă odată cu internarea mamei ei în spital și ajunge să descopere secrete bine ascunse până atunci de aceasta. De aici, avem de-a face cu rememorări, o poveste de dragoste interzisă, o fugă din Ungaria aflată sub ocupație și… un film complet previzibil și „clasic”.

Fără să fiu considerată insensibilă la subiect (atrocitățile provocate de regimuri autoritare), dialogurile au fost sterpe, reacțiile anumitor personaje – nefirești, iar tot filmul o nostalgie și cel mult o dorință foarte personală a autoarei de a se elibera de anumite traume prin această poveste.

O să încerc și alte filme ale regizoarei, însă momentan Aurora Borealis nu m-a impresionat prin nimic.

***

Am mai văzut și:

  • The Man Who Killed Don Quixote, cel mai recent film al lui Terry Gilliam, proiectat de curând la Festivalul de la Cannes. O primă jumătate care mi-a semănat mai mult a frații Coen ca stil, dar cu o a doua parte care m-a pierdut complet.
  • Isle of Dogs, cel mai recent Wes Anderson, simpatic și bine realizat, ca de obicei.
  • The Tale, o producție HBO cu Laura Dern, o tratare americanizată a abuzului sexual, dusă spre absurd și pe care n-am crezut-o până la capăt.

Foto slider: Facebook TIFF, Nicu Cherciu

Ți-ar plăcea și...

1 Comentariu

Lasă un comentariu