Ce ne spunem când ne mințim. „Puritate”, Jonathan Franzen

Dacă după „Corecții” nu am fost convertită automat la cultul lui Jonathan Franzen, măcar știam la ce mă înham înainte să citesc „Puritate”, cel mai recent roman al scriitorului american. Cred că, pentru a-l citi pe Franzen, îți trebuie o anumită pregătire – și nu mă refer (neapărat) la una intelectuală, ci la un soi de răbdare și îndârjire de a-l urmări până la capăt.

Așa că eram hotărâtă ca, de data asta, să nu scap niciun detaliu, să nu pierd conexiunea cu personajele (deci să citesc constant) și să fiu foarte prezentă în poveste. Franzen cere de la tine efortul ăsta de a-i acorda toată atenția ta, de a sta cu personajele lui și a le asculta obsesiile și cele mai întunecate secrete, de a-ți da puțin timp până înțelegi în ce fel se leagă unele de celelalte și de ce e important să te treacă prin copilărie, bunici, unchi, nepoți și tot arborele genealogic.

„Puritate” (trad. Iulia Gorzo, editura Polirom) e greu de rezumat în câteva propoziții. În doar 7 capitole, se petrec atât de multe lucruri și se fac atât de multe legături, încât e păcat să nu le descoperiți voi, pe cont propriu.

Totuși, Puritate” e povestea lui Pip (Purity) Tyler, o tânără care nu își cunoaște tatăl. Pip crește sub tutela unei mame care este un adevărat personaj – capricioasă, exigentă, dificilă, traiește sub un nume fals – și este marcată de condiția ei socială și financiară nu tocmai strălucită.

Pip vrea mai mult de la ea și, sub promisiunea că va descoperi atât adevărata identitate a mamei sale, cât și cine este tatăl ei, ajunge la un moment dat să lucreze pentru Andreas Wolf, un fel de erou modern din era Internetului. Fondator al Proiectului Rază de Soare, Wolf este un personaj cel puțin controversat, un dizident transformat în hacker, care dă publicității tot felul de secrete, care mai de care mai revoltătoare.

În centrul romanului mai este și o crimă, care dă peste cap motivații și scopuri și descoperă încet încet tot felul de urzeli, manipulări și minciuni.

Pe scurt, câteva lucruri care mi-au plăcut foarte mult la acest roman.

Talentul senzațional al lui Franzen de a împrumuta credibil vocea personajului din perspectiva căruia scrie

Când scrie din perspectiva lui Pip, simți dorința de a face ceva cu viața ei, revolta, furia și îndoielile. Iubirea-obsesie pentru mama ei, disperarea, încercarea de a se face plăcută.

Când se transformă în Andreas Wolf, e cu adevărat un personaj tulburat. Nu te cruță de la cele mai negre gânduri, ești în mintea unui sociopat sau mai întrevezi, pe alocuri, salvarea.

Când e Tom Aberant, jurnalistul cu care Wolf se întâlnește într-un moment esențial din viața lui, citești iubirea complicată pentru Anabel, frustrările de a nu fi mai mult decât e, dilemele despre cum să iasă dintr-o relație ce devine toxică.

Felul în care se întrepătrund poveștile personajelor

Franzen nu e neapărat un scriitor al stilului. Dar are o modalitate de a înlănțui povești care par din contexte și perioade diferite care te cam dă peste cap. Când fac toate click în mintea ta, știi că și-a făcut bine treaba.

Capitolul despre relația dintre Tom și Anabel

[le1o9n8a0rd] mi se pare unul dintre cele mai reușite capitole – nu numai din acest roman, ci și dintre cele care surprind cel mai bine dragostea și obsesia, în toate fațetele ei. E povestea relației dintre Tom și Anabel, prima soție a acestuia.

E și una dintre cele mai intime scriituri despre câte acceptăm îi iubire, ce ajunge să ni se pară „normal”, deși pentru ceilalți poate e o ciudățenie și o condamnare. Dar și despre cum te poți plictisi până peste cap de omul pe care altădată l-ai iubit peste puterile tale. Despre secrete, dar și despre cum se văd lucrurile din afară și cum se simt din interior.

Inventivitatea cu care Franzen creează alegorii și paralele

Franzen se pricepe și să pună multă satiră în scrierile sale. De câte ori inventează alegorii, paralele, nume pentru diverse realități înconjurătoare, n-ai cum să nu-ți dai seama că, de fapt, critică modernitatea, social media, sistemele politice, ipocrizia și multe altele.

Disecarea microscopică a personajelor

Ăsta e poate cel mai grozav talent al lui Franzen și motivul pentru care e atât de lăudat. N-are cum să nu-ți pese de fiecare personaj în parte, când îi cunoști trecutul, traumele, experiențele, familia. Personajele lui Franzen sunt complexe, nu-s doar albe sau negre, ci pot fi manipulatoare, speriate, neștiutoare, înșelătoare – și, uneori, toate în același timp. Iar totul pornește pe fondul unei copilării descrise amănunțit, cu părinți, bunici, moșteniri și traume ce-și lasă amprenta, vrei nu vrei.

***

E greu să-mi imaginez cum s-ar putea adapta „Puritate” într-o miniserie, dar se pare că vom avea o ecranizare a romanului undeva în aproximativ un an–doi. Showtime va produce seria, în care e confirmat deja Daniel Craig în rolul lui Andreas Wolf.

Nu știu cum o să arate sau dacă poți să nu pierzi din mână intersectările extrem de minuțioase ale romanului plus detaliile pe care le surprinzi mult mai bine din gândurile personajelor decât prin orice ai putea să arăți în loc, dar în mintea mea romanul „Puritate” a arătat perfect de la cap la coadă.

Și da, să știți că multă lume o compară cu lăudatele „Corecții” sau „Libertate” și pare că iese destul de șifonată din comparațiile astea. Franzen a amestecat cu siguranță genuri, comentarii politice, moduri de expunere a lucrurilor, poate chiar tipologii de personaje pe care le-a mai folosit.

Dar, pentru mine, „Puritate” a funcționat extrem de bine și n-am putut să nu admir din nou munca extraordinară pe care o depunde în a nu cruța nimic: cât ne mințim, cât ne credem de puri, cât cerem de la ceilalți și ce imagine proiectăm. Suntem cu toții, într-un fel sau altul, parte din romanele lui Franzen și nici nu știm încă.

—

Foto slider: Johannes Plenio pe Unsplash

Foto articol: Alexandra Enăchescu