Rătăcitiri

Când totul se face țăndări. „Grădina de sticlă”, Tatiana Țîbuleac

Eu nu sunt bună la descris lucruri frumoase. Eu înțeleg oamenii nefericiți, oamenii ciudați, ei îmi sunt apropiați”, spune Tatiana Țîbuleac într-un interviu de la o televiziune din Republica Moldova.

Și chiar așa e. Îi înțelege perfect – și o arată și în al doilea roman al său, „Grădina de sticlă”, apărut la editura Cartier. Fără dar și poate, pentru mine Tatiana Țîbuleac rămâne revelația acestui an în materie de scriitură și lecturi.

Recunosc că am intrat mai greu în subiectul acestei cărți decât în cazul „Vara în care mama a avut ochii verzi”, dar când m-am familiarizat cu lumea cartierului din Chișinău descris de Lastocika, personajul principal, n-am vrut să mai plec de-acolo.

Lastocika este adoptată la 7 ani de o rusoaică sticlăreasă pe nume Tamara, în Chișinăul anilor `80. Alături de mama ei vitregă, învață să lustruiască sticle, dar și să fure, să bea, să nu dea curs invitațiilor parșive ale bărbaților din jur și câte și mai câte.

Romanul e scris într-o confesiune directă a personajului feminin, care alternează mai multe planuri narative, printre care: perioada copilăriei – până la plecarea ei la București ca medic ginecolog – și perioada maturității, în care cioburile o urmăresc ca simbol al nefericirii (devenită la rândul ei mamă, Lastocika are o fetiță bolnavă de sindromul oaselor de sticlă).

Între timp, printre episoadele traumatice despre care povestește Lastocika – copilăria tristă de la orfelinat, relația dificilă cu o mamă vitregă care crede uneori că doar banii aduc fericirea, întrebările ei despre motivul pentru care a fost abandonată, chinul de a învăța limba rusă, apoi limba română, oscilările identitare, abuzurile sexuale etc. – o lume se prăbușește.

Dar oamenii sunt mereu în prim plan, istoria lor mică e mai importantă și mai plină de nuanțe decât perestroika și Gorbaciov la un loc, decât Cernobîlul și prăbușirea unui regim. Te doare mai tare când niște copii chinuie un arici în scara blocului sau când niște trandafiri mult iubiți se fac scrum decât când războaie generice se petrec undeva în lume.

Comunitatea blocului pe care o descrie Tatiana e minunată și memorabilă: Katia, Raia, Șura, Bella, Polcovnicul, Zahar, Oxanka, Maricica, Volodâmâr sunt doar câțiva dintre cei care o însoțesc pe Lastocika și o învață câte puțin din ceea ce știu. Ei aduc poate singura lumină și singura culoare într-o copilărie altfel sumbră, marcată de traume și dorințe neîmplinite.

Ei îi sunt consolare, după ei se mulează, la viețile lor se uită și după ei învață să citească lumea. Din lipsurile lor – care sunt subliniate și aduse chiar în plan fizic: le lipsește câte o mână, un picior, un ochi –, îi dau Lastocikăi o umanitate rar întâlnită.

În „Grădina de sticlă”, (aproape) totul se face țăndări. Cu excepția iubirii – foarte subtile – pe care cei din cartierul în care crește Lastocika i-o arată acesteia așa cum pot, mai ghicit, mai șchiopătat, mai pe dos decât ne-am aștepta. Dar iubirea asta există și, într-un fel, toți ceilalți îi sunt mai mult părinți Lastocikăi decât oricine altcineva, mamă naturală sau vitregă deopotrivă.

Desigur, asta nu e suficient să salveze un univers în prăbușire și o inimă care e plină de îndoieli în privința propriului destin.

Cartea Tatianei Țîbuleac e una tristă. Câtă nefericire încape într-un roman? Îți poți răspunde cu siguranță la întrebare citind-o. Dar, așa cum spune și ea, chiar sunt toți oamenii veseli și fără griji? De ei e interesată și pe ei îi aduce la un loc în „Grădina de sticlă”.

***

Câteva citate:

  • „Iată un om, cine știe cât costă un om? Toți spun că cea mai scumpă e viața omului, dar cât anume costă – nu știe nimeni.”
  • „Sunt oameni care trăiesc mai bine cu mai puțin: mai puține alegeri, mai puține lucruri și răspunsuri. Când le dai doi în loc de unu – acestor oameni –, îi încarci ca pe niște saci. Așa sunt eu, așa am fost de mică. Dacă îmi face cineva un bine, mă simt îndatorată, iar binele lui mai mult mă arde decât mă încălzește.”
  • „Spălat, mâncat, culcat: asta trebuie să știe o femeie. Nimeni nu mi-a spus că va veni o zi în care bărbatul meu (…) se va căca în mâncarea și curățenia mea și va pleca. Nici măcar la o altă femeie, nici măcar cu un scop precis. Pur și simplu, va pleca. Cam așa a fost cu pregătirea noastră pentru viață.”
  • „Cât din mine este alegere și cât sânge? Atunci când mă gândesc la voi, car în minte două valize cu oase și slăbiciuni. Răceala, ochii, degetele subțiri – pun asta pe seama ta, mamă. Nepăsarea, gustul pentru băutură, frica de câini, frica în genere – ți le las ție, tată. Pe tine te desenez mereu mai urât și mai rău ca pe ea. Așa cum merită să fie ținut minte un bărbat care nu-și oprește femeia din a-și arunca copilul în râpă. Și, poate, nici nu mai sunteți vii. Și, poate, ați fost doar niște ani. Dar ce ani!”
  • „Doar ea amânase binele pentru ziua în care avea să-l mănânce pe tot dintr-odată.”

Foto articol: Alexandra Enăchescu

Ți-ar plăcea și...

Nu sunt comentarii

    Lasă un comentariu