Mi-a plăcut cartea asta de dinainte să pun mâna pe ea.
Exagerez, bineînțeles. Dar motivul (sunt o superficială uneori, ce să-i faci?) pentru care „Uite-așa o pierzi” (editura Black Buttons Books) mi-a atras atenția pentru prima dată n-a fost faima lui Junot Díaz, n-au fost premiile lui – e câștigător de Pulitzer, printre altele –, n-a fost articolul deja celebru din The New Yorker (despre faptul că a fost abuzat în copilărie, un lucru ținut secret ani la rând), ci titlul cărții. Mi se părea atât de simplu și, totuși, atât de puternic, încât mi-am zis că trebuie să văd despre ce e vorba.
„Uite-așa o pierzi” e o carte simplă. Se citește repede, nu are cine știe câte pagini, o poți lua cu tine peste tot și poate trece ușor drept „carte de metrou”. Dar nicio clipă să nu vă luați după toate astea și să credeți că e mai puțin gravă.
Cartea e, de fapt, o colecție de 9 povestiri scurte. Majoritatea îl au în centru pe Yunior (spun „majoritatea”, pentru că una dintre ele este spusă din perspectiva unei femei și e singura care pare fără legătură cu celelalte), un fel de alter-ego al scriitorului (Díaz a insistat de multe ori că episoadele nu sunt 100% autobiografice) și iubirile pe care le-a avut și le-a pierdut de-a lungul timpului – în mare parte din cauza infidelității și instabilității lui emoționale.
Dar sigur, asta ar însemna să reduc destul de mult temele acestor eseuri. Ele sunt, în mare parte, și despre un tată absent, relocarea din Republica Dominicană în SUA și toate dificultățile care au venit de aici, boala fratelui Rafa (un personaj foarte bine conturat), tot felul de nefericiri și singurătăți resimțite ca imigrant.
Așa că nu, „Uite-așa o pierzi” nu-i o carte simplă. Și nu e simplă nici pentru că Yunior nu-i întotdeauna un personaj cu care poți solidariza. Cu-o mână îți vine să-i dai o palmă, pentru că uneori pur și simplu nimic nu-i justifică acțiunile – felul în care se poartă cu femeile din jur – și cu alta îți vine să-l consolezi, pentru că traumele, istoricul familial, apăsarea în care a crescut n-au cum să-i dea un model mai bun de urmat.
Totuși, unde plusează Díaz este faptul că nu se justifică și nu se iartă. Vrea să fie mai bun, încearcă să se schimbe, își dezgolește trecutul și știe că e responsabil pentru acesta.
Doar o înșiruire personală: mi-au plăcut mult „Nilda”, „Principiul Pura” și „Invierno”.
Junot Díaz mai câștigă undeva, după părerea mea: are un stil foarte direct de a scrie și, în același timp, foarte frumos, fără să pice-n sentimentalisme, suprasimplificări sau trucuri ieftine și romanțate. Kudos pentru traducere (Daniela Rogobete), care păstrează un amestec de română și spaniolă, ce face totul foarte autentic și colorat.
Nu-l ocoliți pe Junot Díaz, dacă se întâmplă să vă pice în mână. O să vă dea peste cap reprezentările de „macho man” și uneori o să le confirme (moștenirea-i moștenire și-o să te urmărească fie ce-o fi), o să vă și enerveze (la naiba, Yunior o să vi se pară de-a dreptul nenorocit în multe rânduri), o să vă facă să treceți prin multe stări.
Mai cred că stilul și temele lui sunt „love them or leave them”, pentru că poate fi ușor să argumentezi că-i mult misoginism la mijloc. Dar eu cred mai tare în perspectiva asta: How Junot Diaz Wrote a Sexist Character, but Not a Sexist Book.
Uite-așa dai peste cărți faine.
—
Foto slider homepage: Molly Belle pe Unsplash
Nu sunt comentarii