Cinevacinema

Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme (#2)

Scurt pe doi: în episodul de azi, se aliniază o mini-serie TV nou-nouță, un serial deloc nou, un soundtrack mișto și-un album de rock alternativ de la o trupă cult (pentru mine, cel puțin).

Sharp Objects (2018–, HBO, Jean-Marc Vallée)

Au apărut, la momentul la care scriu acest articol, doar trei episoade din noua mini-serie TV Sharp Objects, regizată de același Jean-Marc Vallée care a regizat și Big Little Lies, Wild sau Dallas Buyers Club.

Și tot de dragul unui mic background, producția marca HBO este, de fapt, o adaptare a romanului de debut cu același nume, scris de Gillian Flynn, autoarea mai cunoscutului Gone Girl.

Buuun. Amy Adams o interpretează pe Camille Preaker, o jurnalistă reîntoarsă în orașul natal pentru a investiga moartea unor adolescente și a transforma asta într-un posibil material câștigător de Pulitzer. Dar, odată reîntoarsă, nu dă doar peste niște mistere pe care încearcă să le dezlege și să le pună pe hârtie, ci și peste tot trecutul ei care vine năvală: o mamă autoritară și rece, confruntarea cu niște traume din copilărie, întâlnirea cu o soră vitregă pe care nu o cunoscuse până atunci.

via GIPHY

Poate până aici, Sharp Objects nu pare să se despartă de your-usual-detective-sob-story, dar are câteva elemente care atrag atenția: o Amy Adams care joacă foarte bine (depresia în persoană e femeia asta, tristețea transpare prin toți porii ei), amestecul foarte subtil dintre prezent și trecut, un ritm foarte fluid, o obsesie pentru muzică și ce transmite ea în poveste, o atmosferă similară cu Big Little Lies și cel puțin alte două actrițe care-și fac foarte bine treaba – Patricia Clarkson (în rolul Adorei, mama lui Camille) și Eliza Scanlen (Amma, sora vitregă a aceleiași Camille).

Sharp Objects ar putea fi o poveste despre cuvinte: cele pe care le așterni pe hârtie, cele pe care le spui (sau, dimpotrivă, nu le spui la timpul potrivit), cele pe care ajungi să ți le scrijelești pe piele (la propriu), cele care ți se întipăresc în minte și rămân acolo, cele pe care le crezi și care ajung să te definească, cele puse pe muzica despre care speri să te vindece.

Sharp Objects pare, după doar trei episoade, cel puțin promițător.

Trișez și las aici și o piesă din soundtrack.

 

Sherlock (2010–, Netflix, Mark Gatiss, Steven Moffat)

Am descoperit Sherlock. Mmm, nu. Hai s-o zic pe de-a dreptul.

Nu mi se pare că am descoperit atât serialul Sherlock, cât pe Benedict Cumberbatch. Asta pentru că, trebuie să recunosc, tipologia de construcție narativă pe care se bazează Sherlock nu e neapărat pe gustul meu (în câteva secunde, se rezolvă cazuri întregi, cu indicii la care tu nu ai neapărat acces ca spectator; ele ți se servesc pe tavă și tu n-ai decât să asiști la ele și să le crezi, pentru că oricum totul se întâmplă prea rapid ca să le poți verifica pas cu pas).

Nu m-aș fi apucat de acest serial, dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult Benedict Cumberbatch în Patrick Melrose (despre care am scris aici) și dacă nu aș fi vrut să îl revăd cu tot dinadinsul.

via GIPHY

Nu zic că Sherlock nu e o producție bună sau că nu-și merită laudele care i-au fost aduse (pentru genul lui, cred că e foarte bine făcut), dar eu mă uit mai mult pentru un Benedict care mi se pare mai chipeș și mai talentat ca niciodată și pentru un Martin Freeman care îmi plăcuse din Fargo (serialul adică, sezonul 1, mai exact).

Restul – ține doar de gusturi personale și evident subiective. Dacă vă plac puzzle-urile cu indicii, detectivi, mistere și crime complicate, Sherlock le are pe toate. Plus niscaiva umor englezesc, bonus.

 

Soundtrack-ul serialului Flaked

N-aș fi avut nicio șansă ajung la Flaked (2016–, Netflix), dacă nu trebuia să aleg ceea ce eu numesc „un serial de masă”, adică o comedie ușoară, cu episoade scurte, la care să mă pot uita când mănânc.

Așa că, la plesneală, am trecut și prin descrierea de la Flaked și acolo am dat peste un nume: Will Arnett. Și cam în acest punct am scos un chiot cât mine de mare. Pentru cine nu știe, Will Arnett este vocea (superbă) a lui BoJack Horseman din animația cu același nume. Mai pe scurt, unul dintre serialele mele preferate. E V Ă R.

Deja nu prea mă mai interesa despre ce e vorba în acest serial, mai ales că minute bune din Flaked eu nu auzeam nimic decât vocea lui BoJack, la altceva nici nu puteam să mă concentrez. Trebuie să recunosc, după două sezoane, că Flaked în sine nu este extraordinar și nu l-aș recomanda neapărat (cu părere de rău zic asta, deși m-am uitat până la capăt; un al treilea sezon nici nu este în plan, din informațiile pe care le-am găsit).

Doar pentru context, Flaked e povestea lui Chip (Will Arnett), un alcoolic care se tratează, după ce, acum ceva timp, a accidentat mortal un bărbat. De fapt, Chip nu e cine pare a fi: are un magazin de mobilă falimentar, e manipulator, mincinos, de multe ori superficial, nu te poți baza niciodată pe el și îi mai și place de tipa de care se îndrăgostește și cel mai bun prieten al lui (ok, are un pic din BoJack și în felul în care e construit personajul, dar numai până la un punct). Serialul mai are și niște twist-uri (mai mult sau mai puțin) neașteptate, mai mult sau mai puțin reușite și credibile. Dar asta e altă poveste.

Păstrez din el doar vocea lui Arnett și muzica minunată pe care am descoperit-o în serial. Uitați aici o mostră.

 

Albumul „Eat the Elephant”, A Perfect Circle

Am și eu o obsesie (daaa, am mai multe, ok?). Ea se numește Maynard James Keenan și e solistul a nu mai puțin de trei trupe: Tool, A Perfect Circle și Puscifer. E obsesia mea din liceu și nostalgia mea preferată când vine vorba de rockereală ceva mai serioasă și mai cu ștaif.

Maynard e scump la vedere și la scos albume, cu toate că e super activ muzical și are atâtea proiecte în care e implicat. Nu mai zic că omu’ e pasionat de vinificație și jiu-jitsu, că deja mi se pare că face prea multe pentru viața asta și mi se face mie rușine.

Pe lângă personalitatea lui care mi se pare cu atât mai interesantă cu cât e mai puternic catalogat ca fiind „un ciudat” (dacă vă uitați doar la cum se deghizează/ costumează în concerte, o să înțelegeți de ce), muzica lui, indiferent de trupă, mi-a plăcut întotdeauna.

Nu-s vreun critic muzical și nu intenționez să comentez vreodată ceva din perspectiva asta. Doar am descoperit cel mai recent album lansat cu A Perfect Circle undeva în primăvara acestui an și m-am bucurat să dau de el, mai ales pentru că mi-era dor de sound-ul lor. Se numește ”Eat the Elephant”, are 12 piese și e revenirea după 14 ani a trupei lui Keenan.

Pe acest album, mixează inclusiv instrumente clasice (pian), multe mesaje legate de tehnologie și cum ne afectează viața, consumerism, corupție etc. Sigur, poate că nu are toată emoția pe care le-au avut albumele anterioare (iar temele sunt parcă ceva mai… evidente și militante decât de obicei), dar hei, eu nu sunt aici să judec muzica, ci să o ascult.

Asta e una dintre piesele care-mi place cel mai mult de pe acest album.

***

Aici găsiți și episodul 1 din seria „Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme”.

Foto slider homepage: Amy Adams în Sharp Objects, Cosmopolitan

Foto featured: Charles Deluvio pe Unsplash

Ți-ar plăcea și...

6 Comentarii

Lasă un comentariu