Începutul de an e cel puțin eclectic (ca să folosesc un cuvânt care nu prea-mi place) la capitolul descoperiri din lumea producțiilor TV, a filmului și a teatrului. Le-am înghesuit pe toate mai jos, cu disclaimerul că sunt pe gusturi și genuri extrem de diferite, deci tratați-le cu grijă și deschidere.
Atlanta (Donald Glover, 2016– )
Dacă aș număra toate dățile în care oamenii din jurul meu mi-au recomandat Atlanta și m-au împins de la spate să-l pun pe lista de priorități la capitolul seriale, n-aș putea să înțeleg nici eu de ce am amânat atât de mult să-l încep.
Cum am rămas fără producții TV față de care să am o tragere deosebită de inimă în perioada asta, m-am apucat în sfârșit de serialul lui Donald Glover, pe care, până mai ieri, îl știam mai mult din Community decât pentru cariera lui de rapper (sub pseudonimul Childish Gambino).
Iar acum îl descopăr ca un tip multi-talentat, care scrie, regizează și joacă rolul principal din această (semi-)comedie despre doi veri (Earn și Alfred aka Paper Boi), care încearcă să-și găsească un drum în industria de rap din Atlanta.
Sunt abia la începutul serialului, dar am văzut suficient încât să-mi dau seama că are ceva special personajul lui Donald Glover, Earn – un amestec de ironie, un pic de nebunie și o așezare foarte matură de fapt. Comentariile lui la adresa a ce observă în jur – fie că e vorba despre comportamentul albilor la adresa lui, despre viața la închisoare sau despre absurdul jobului pe care îl are – mi se par de o inteligență foarte fină.
N-o să râdeți ținându-vă de burtă la serialul ăsta, pentru că umorul lui te pune un pic la treabă și nu e dintre cele mai evidente. Dar mie-mi plac serialele care te forțează să muncești un pic ca să te bucuri de ele cum trebuie.
Serialul e și un obișnuit al nominalizărilor la Globurile de Aur și premiile Emmy.
The House that Jack Built (r. Lars von Trier)
Am stat pe gânduri mult înainte să adaug filmul ăsta pe lista de recomandări. Nu știu nici dacă e o recomandare per se, cât o producție pentru cei care sunt familiarizați cu Lars von Trier și cu universul lui, cu excentricitățile-i caracteristice și cu toată controversa din jurul acestuia.
Contextul în care-l menționez aici e acela că eu cred că e bine ca filmele să-ți împingă limitele și să te facă, din când în când, să te întrebi și „ce-a fost asta?” sau să încerci să înțelegi ceva din afara orizontului tău imediat de cunoaștere. La capitolul ăsta, cel mai recent film al lui Trier cu siguranță are toate elementele să provoace, să intrige, chiar să dezguste. Ba poate să șocheze, deși șocul mi se pare intenționat pus acolo ca să ducă lucrurile în absurd.
Clar The House that Jack Built nu e neapărat cel mai bun film al regizorului danez. Dar nu-i în totalitate o producție din care să n-ai cu ce rămâne, după părerea mea. Pe scurt, filmul e povestea unui criminal în serie. Jack (Matt Dillon) e arhitect cu o doză zdravănă de OCD (ceea ce dă momente comice pe ecran într-un horror în care te-ai aștepta la multe, dar la umor nu), cu multe păreri despre artă și cu credința că poate ridica și justifica zecile de crime prin încercarea de a crea opera supremă.
Jack povestește 5 crime din cei 12 ani în care n-a fost prins (hmmm, am ridicat o sprânceană) și ai posibilitatea să fii în mintea unui psihopat, fără prea multe alte piste despre copilăria lui, ce l-a făcut să fie așa – adică tot trecutul care ar putea măcar să-ți dea un „aha, deci așa ai ajuns aici” (nu o discuplare a lui). Deci pure madness timp de două ore jumate, combinată cu niște episoade filosofice și discuții cu un alt personaj pe nume Verge, cel căruia i se confesează.
Sunt multe de comentat (și reproșat) pe marginea acestui film (finalul!, fir-ar), dar mie mi se pare un test de rezistență, nu neapărat prin graficul imaginilor – ba astea mi se par suportabile –, cât prin încercarea de a sta acolo cu personajul și a asista la credințele, actele de cruzime și gândurile care trec prin mintea unui criminal în serie, neavând prea multe alte pârghii în afară de nebunia lui. Cam greu, nu? Da, Trier se mai și joacă, da, cred că are și-un pic de self-indulgence și da, cred că n-ar trebui să fim nici atât de scandalizați de ce-a făcut prin filmul ăsta.
Mai citiți și aici pentru păreri mai avizate.
Vivien Leigh: Ultima conferință de presă
Momentul adevărului: anul acesta mi-am propus să merg mai mult la teatru. Să experimentez. Să ajung și la piese diferite față de ce-aș alege în mod normal.
Și lucrurile s-au așezat în așa fel încât chiar mi-am început anul la teatru, la piesa regizată de Liana Ceterchi, cu Lamia Beligan într-un one woman show despre viața actriței Vivien Leigh.
Și să vă spun drept ce știam eu despre Vivien. Eu o asociez cu A Streetcar Named Desire, dar n-am cum să n-o știu și ca Scarlett O’Hara din Gone with the Wind. Nu de alta, dar intuiesc că romanul scris de Margaret Mitchell, după care a fost adaptat filmul, a fost cartea unei generații. Mama o avea în cel puțin trei ediții diferite și, deși era extrem de generoasă cu lecturile personale, nu împrumuta cartea asta neam și o ținea ca pe unul dintre cele mai prețioase obiecte în biblioteca de care-mi aduc aminte din copilărie.
Deși n-am ajuns niciodată la seria de romane, cu toate insistențele și îndemnurile mamei (și probabil regretele că n-am urmat-o în pasiunea pentru genul ăsta de carte), am stat cuminte în fața televizorului și n-am respirat cât am văzut filmul, la care mama se uita cu religiozitate de fiecare dată când era difuzat la TV.
Nu-mi aduc aminte mare lucru – eram destul de mică atunci când se întâmplau toate astea –, însă mi-a rămas o scenă anume în minte: o actriță cu cei mai verzi ochi din lume rupea draperiile de catifea verde de la geamuri, ca să-și facă din ele cea mai frumoasă rochie. Pentru că Scarlett era săracă, dar era ambițioasă și voia mai mult de la viața ei.
Piesa în care Lamia o interpretează pe Vivien arată dedesubturile vieții acestei actrițe extrem de frumoase, pentru care frumusețea a fost, de multe ori un impediment, așa cum chiar ea declara. Vivien Leigh s-a confruntat în egală măsură cu o boală mintală și o iubire (pentru Laurence Olivier) care a măcinat-o și urmărit-o toată cariera.
Piesa e pusă în scenă ca un fel de jurnal – și îți arată inclusiv cât de tare și-a dorit Vivien rolul lui Scarlett și cât de mult a luptat să-l aibă, fiind convinsă că ea și numai ea poate cu adevărat să dea viață acestui personaj feminin hotărât și dârz.
Cu un decor minimalist, accentul cade în mod special pe ceea ce actrița Lamia Beligan poate să creeze și să susțină prin interpretarea ei și mai puțin pe mijloacele expresive/ tehnice care să-ți ia ochii. Interpretarea ei e de un efort admirabil.
Vivien Leigh: Ultima conferință de presă e un prilej să te familiarizezi cu omul din spatele actriței, cu numeroasele drame pe care le-a trăit, cu succesul de care s-a bucurat, cu iubirile pe care le-a adunat și cu gândurile care au învins-o.
***
Restul materialelor din seria „Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme” sunt de găsit aici:
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #1
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #2
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #3
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #4
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #5
—
Foto slider homepage: Rob Laughter pe Unsplash
Nu sunt comentarii