Prevestitor

Ce-am avut și ce-am pierdut ca introvertit undercover

„De ce nu ne place?”

N-am simțit niciodată nevoia de categorisiri de forma „alb sau negru”. Sigur, mi se mai spunea, în copilărie, „tu ai prea mult bun-simț” sau „e mai timidă”, dar până să reușesc să asociez toate astea cu a fi introvertit a durat ceva.

Poate că trebuia să-mi dea de gândit episoadele nenumărate în care mă miram, chiar de mic copil, de deschiderea și nonșalanța altora. Știți cum se întâmplă cu copiii care abia se cunosc între ei, dar se apropie cu foarte mare ușurință? Ei bine, eu nu eram dintre aceștia.

Strâmbam din nas când mă întreba vreun alt țânc de vârsta mea, imediat după ce-mi adresase doar trei cuvinte: „- Și, vrei să fim prieteni?”. „- ?!?”. Nu înțelegeam neam cum poți să decizi asta în câteva secunde după ce l-ai scanat din priviri pe celălalt pentru prima oară-n viață. Poate că toate astea aveau de-a face, de pe-atunci, cu temperamentul meu, mai știi?, îmi spun de-abia acum, cu mintea de adult.

Îmi aduc aminte și de un test pe care l-am făcut pe la începutul liceului, unde-am ieșit o melancolică get beget, și care a început să-mi dea de gândit pentru prima dată. Și-mi mai aduc aminte și de cuvintele unui fost: „Sper că nu o să dai la comunicare sau ceva” (ha, țeapă, fix acolo am dat).

Apoi mai e și frământarea celorlalți – oameni pe care abia îi cunoșteam, rude, rudele altora sau chiar viitori prieteni –, cu care nu știam ce să fac inițial. „Dar de ce nu ne place?”, „de ce nu face x sau y lucru?”, „de ce nu stă cu noi mai mult?”. Toate de ce-urile astea pe care alții le asociază cu respingerea, iar eu doar cu o oboseală pentru care n-aș fi vrut să dau explicații.

Niște ani și vreo trei teste Briggs Myers mai târziu, mi-am dat seama că sunt multe nuanțe la mijloc. Că mai crești, te mai înveți un pic cu tine și începi să jonglezi mai bine cu ce cred, vor sau așteaptă ceilalți.

Și că poate fi util, la un moment dat, să fii conștient de ce ți se întâmplă și ce pat al lui Procust ocupi cel puțin pentru o perioadă a vieții.

Blame it on the introverts

Să-i mulțumim lui Carl Jung că, prin 1920, și-a bătut capul să-și dea seama primul de cele două atitudini predominante prin care privim lumea și, mai exact, felul în care ne direcționăm sau refacem energia: extraversia (în exterior) și introversia (în interior).

Totuși, abia teoriile din anii ‘60 ale lui Eysenck au început să adauge mai multe conotații negative ideii de a fi introvertit. Raportându-se la gradul de stimulare pentru a defini cele două categorii (extrovertiții au un grad mai scăzut de stimulare – deci caută mai puternic aventura), Eysenck asocia introversia mai mult cu anxietatea, depresia și psihoza (mersi, Eysenck!).

via GIPHY

Și e foarte ușor să simți, ca introvertit, că trebuie să compensezi pe undeva. Că e ceva din tine pentru care trebuie să îți ceri scuze. Că ești mai ușor de judecat, clasat și învinuit. M-am luptat pentru o perioadă de timp cu toate astea. M-am întrebat: ce sens are să știi lucruri, dacă nu le poți arăta? Dacă nimeni nu le vede?

Până la urmă, nu tu small talk, nu tu entuziasm deobordant față de orice, nu tu relații ușor de construit, nu tu networking, nu tu vorbit prea mult în public, nu tu petreceri zgomotoase și cu mulți oameni pe care să-i cunoști între o vodkă și-un pahar de gin. Aaa, și nu tu replici deștepte și spontane care să întrețină miștourile celorlalți (cel mai tare durea că întotdeauna veneau târziu, mult prea târziu). Apoi, ce fel de viață-i asta, nu?

Glumeam cu toate astea, în văzul tuturor, de prin 2013, cu alți introvertiți din jurul meu.

Dar, ca-n viață, adevărul mai e și undeva la mijloc. Și aici e teritoriul ambiverților. Dacă avem ambidextri, avem și oameni care nu se regăsesc nici într-o extremă, nici în alta a personalității sau, mai exact, se regăsesc în puțin din ambele.

Deci să nu ne supărăm și să nu ne mai certăm pe „cine e mai mare și mai tare”, pentru că unele studii spun că cele două categorii nu ne ajută deloc, ba dimpotrivă. Cu cât ne spunem mai mult că suntem introvertiți sau extrovertiți, cu atât asta ne face să ne resemnăm și să stăm în „banca” noastră. Adică nu mai dezvoltăm sau exersăm abilități din categoria pe care o percepem ca opusă. Povestea pe care ne-o spunem singuri ne poate fi dăunătoare, dacă ne luăm prea tare-n serios.

Să mai fie vreo categorie? Fake extroverts, aș zice. Introvertiții care n-au ieșit (sau nu vor să iasă) din dulap. Cei care se simt presați să se integreze. Cei care nu vor să fie catalogați drept „ia uite-l și pe tristul ăla” sau „ce-ai, măi, ești emo?” (da, mi s-a spus și asta la un moment dat). Pentru că e obositor oricum să fii introvertit. Și mai obositor e să fie nevoie să dai și explicații pentru stările tale. Și-atunci, fake it till you make it, nu?

via GIPHY

Până una alta, statisticile arată că 50 până la 74% din populația lumii este extrovertită versus cei 16–50% introvertiți.

Și a cui e „vina”, până la urmă? Genetica. Cel mai mult din comportamentul extrovertit sau introvertit se transmite ereditar. Asta nu-nseamnă că nu poți schimba nimic din ce ți se pune în traistă (mediul și experiențele prin care treci în copilărie pot să încline balanța, evident), dar, în mare parte, așa te naști și ce ți-e scris în frunte ți-e pus. End of story.

Totuși, se mai poate schimba ceva odată cu vârsta și maturizarea? Și aici teoriile se contrazic în fel și chip. Pe de o parte, ne place sau nu, se spune că până pe la 30 de ani, ăsta ești și cu asta defilezi. În vreme ce alte studii vin și spun că devenim din ce în ce mai introvertiți oricum, odată cu trecerea timpului. Ne închidem, începem să preferăm activitățile în grupuri restrânse, apreciem mai mult liniștea. Vasăzică de-asta văd mulți țâfnoși și ursuzi introvertiți în RATB?

În orice caz, creierul nu prea poate fi resetat, așa că, fundamental, se pare că rămânem exact așa cum ne-am știut de-o viață.

Save the drama for yo mama

Ce s-a mai schimbat, însă, e percepția despre introvertiți – sau, cel puțin, conversațiile în jurul acestui subiect, care s-au înmulțit cu siguranță. Dintr-o extremă în alta: de la asocierile negative cu introversia, mulți acuză acum că a devenit aproape cool să te identifici ca fiind introvertit. Că romanțăm, ne alintăm, ne răsfățăm.

Parcă ne și plac puțin glumele despre noi. E aproape justificat să pleci primul de la petrecere, să taci ore în șir, să nu ieși tot weekendul din casă sau să îți placă animalele mai mult decât oamenii; scapi ușor dac-o arunci pe-asta cu… „sunt introvertit”.

Parte din popularitatea din ce în ce mai mare a subiectului „sunt introvertit și cu asta basta” i se datorează și autoarei Susan Cain, cea care semnează Quiet: The Power of Introverts in a World That Can’t Stop Talking. Așa ne-am mai bătut și noi puțin pe umăr și ne-am zis că suntem ok; că e ok să mai și tăcem, că putem fi și lideri, că sunt mulți ca noi, că lumea e uneori greșită, că societatea pune prea mare preț pe abilitățile extroverților, că lumea îi favorizează în general pe cei care țipă mai tare și nu neapărat substanța, că tot ei iau joburile, fata și, în general, atenția tuturor.

Nu e nimic în neregulă cu noi, asta încerca să ne zică Susan Cain – tuturor celor cărora ne-a trecut cel puțin o dată prin cap că poate noi suntem problema și nu neapărat ceilalți.

Stereotipuri rămân cu duiumul. Că introvertiții sunt cei mai mari geeks, că nu sunt neapărat cei mai bun lideri, că sunt ciudați, ce s-o mai dăm cotită. Iar popular culture probabil că nu ne-a ajutat prea mult ca reprezentare. Introvertiții nu dau bine ca personaje principale în filme, nu? Adică ce-am avea, un film fără replici, cine s-ar uita la așa ceva? Nu, tipologia pur și simplu nu se potrivește. Număr pe degetele de la o mână producțiile în care poți identifica clar un personaj introvertit și care să schimbe puțin conversația din jurul subiectului.

Oricum, povestea asta cu introversia are multe nuanțe. Așa zice și profesorul de psihologie Jonathan Cheek care a propus o înțelegere ceva mai largă a conceptului. El a venit cu modelul STAR, după care ar exista, de fapt, patru tipuri diferite de introvertiți: social, thinking, anxious și restrained, cu diferențe considerabile între ele. Primul e mai degrabă rezervat în contexte sociale și de grup, al doilea e înclinat spre a visa cu ochii deschiși, al treilea spre a rumega la infinit lucruri și a supra-analiza și ultimul e pur și simplu rezervat și preferă să gândească înainte să facă ceva.

Unde-apare drama? Abia la niște lucruri ceva mai mari decât categorisirile extrovert–introvert. Adică la legătura și predispoziția unora sau altora către depresie sau capacitatea de a te bucura pur și simplu de ceea ce ți se întâmplă.

Cercetătorilor britanici, aveți legătura! Da, multe studii confirmă că fericirea n-ar fi chiar teritoriul nostru natural. Adică introvertiții sunt mai susceptibili să fie depresivi prin prisma modului lor de a fi și a privi lumea. Dar hei, avem și vești bune: ceea ce pare un dezavantaj se transformă și în cel mai mare atu – tot introvertiții au în ei și capacitatea de a recunoaște mai rapid simptomele și a ieși din aceste situații.

Da, nu pot să zic că-s vreo oază de încântare zi de zi sau că văd mereu doar partea plină a paharului, dar mă tratez.

***

Până una alta, mai ușor cu introvertiții pe scări. Cred că nu-i nevoie nici de compătimire, nici de protecție, nici de purtat cu mănuși și nici de blamat. Nu trebuie nici să ne întrecem în decibeli și nici să ne comportăm ca niște sociopați și să ne mândrim apoi cu asta.

Ne purtăm singuri de grijă și, dacă am reușit să ne acceptăm și să nu ne simțim „greșiți”, atunci cred că suntem ok, mulțumim.

Foto featured: elizabeth lies pe Unsplash

Ți-ar plăcea și...

1 Comentariu

Lasă un comentariu