Cinevacinema Prevestitor

Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme (#1)

Când eram la facultate, mi-aduc aminte că stăteam cu orele pe acest site care se numește Stumble Upon. Îți stabileai niște interese mari, apoi site-ul îți livra la întâmplare articole de pe marele internet, care s-ar potrivi cât de cât cu ce voiai tu să descoperi. Un fel de matching de produse culturale, în cazul meu, în care 9 din 10 rezultate n-aveau nicio treabă cu ce-mi doream să văd, dar aveam timp s-o ard aiurea prin online, pare-se.

Un lux absolut și de neînțeles, astăzi. Nu știu cum de s-a condensat acel timp, în care-mi permiteam să frec menta și s-apăs repetat și fără niciun fel de presiune un buton pe care scria „stumble” – poate-poate mi-o arăta ceva mișto până la urmă –, dar azi resursa care se duce prima e timpul și ce-apuc să îndes în ea mi se pare foarte important și îmi aleg cu grijă.

De-asta încerc o serie nouă: s-arăt rapid ce-am mai descoperit, peste ce-am mai dat sau, mai bine zis, pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme. Filme, cărți, articole, evenimente, piese, locuri – în care merită, zic eu, să ne investim timpul (și-așa puțin) cel de toate zilele.

În acest articol: o mini-serie TV și un articol despre aceeași temă – abuzul sexual și trauma adiacentă, un serial care nu e pentru cei intoleranți și-o piesă pe care-am căutat-o de prea mult timp deja.

Patrick Melrose (2018, r. Edward Berger, HBO)

Patrick (Benedict Cumberbatch) e un tip din înalta societate. Înfumurat, ironic și plin de vicii. Nu știu câte nume de droguri am aflat cu ocazia asta, dar cert e că Patrick nu e așa doar pentru că-și permite sau se plictisește; e un personaj abuzat de mic copil de tatăl lui (Hugo Weaving), sub ochii unei mame (Jennifer Jason Leigh) care n-a știut să spună „stop”, și care, ca adult, își varsă trauma în tot ce-i pică-n mână.

Cert e că Benedict Cumberbatch își face treaba, cu multe nuanțe de-a lungul celor (doar) 5 episoade: e când tânărul zbuciumat, când adultul care încearcă să se vindece, când părintele alcoolic care-și dă seama că transmite trauma la rândul lui (și împotriva voinței sale), când cel care se zbate să facă pace cu trecutul. Și pe mine m-a cucerit total cu ocazia asta.

Și nu doar el: Hugo Weaving (sau Agent Smith din seria Matrix) e înfiorător de când deschide gura prima dată, iar Jennifer Jason Leigh e perfectă în rolul mamei neputincioase, care lasă să se întâmple lucruri groaznice sub ochii ei, terorizată și incapabilă să își protejeze copilul.

Trauma în tonuri de albastru (mini-seria are o estetică impecabilă). Trauma care sufocă și îți ia tot, pentru toată viața. Trauma care nu lasă să-ți ierți părinții nici după moarte sau să te împaci cu rădăcinile. Pare atât de ușor să o iei razna uneori. Patrick Melrose ne arată asta.

Please Like Me (2013–2016, r. Matthew Saville, Josh Thomas, Netflix)

Rareori ajungi să vezi într-un sitcom australian de numai douăzeci și ceva de minute episodul niște subiecte grave. Riscul e ori să pară tratate superficial, ori să fie complet melodramatice și forțate.

Please Like Me este povestea lui Josh (Josh Thomas, care e și unul dintre regizorii serialului), care nu are deloc cea mai ușoară viață: părinții lui sunt despărțiți, mama lui se confruntă cu depresia, iar el își dă seama că e gay după o încercare eșuată de a avea o relație cu o tipă. Și, cu toate astea, își ține în frâu trăirile și arată mai bine ca mulți dintre noi, care ne confruntăm cu mai puțin de-atât și tot mai clacăm din când în când.

Îl ajută, probabil, prietenia cu Thomas (Thomas Ward) și Claire (Caitlin Stasey), la fel cum îl ajută și un simț al auto-ironiei foarte dezvoltat. Please Like Me nu e pentru cei intoleranți și nu e cosmetizat deloc atunci când vine vorba despre tot ceea ce-nseamnă universul queer. Nu-s cosmetizate nici depresia, sinuciderea, avortul, infidelitatea, singurătatea, relațiile de familie sau alte probleme mari, chiar foarte mari, pe care acest serial le pune pe masă.

Totuși, la începutul fiecărui episod, se cântă piesa asta, pentru că viața merge mai departe, indiferent de dramele mai mici sau mai mari de zi cu zi.

Articolul „The Silence” semnat de scriitorul Junot Díaz în The New Yorker

Nu am apucat să citesc ceva scris de Junot Díaz până acum, deși aveam pe listă cel puțin „Uite-așa o pierzi” (nu că sună minunat ca titlu sau doar mie mi se pare?) de ceva timp.

Sursă: UVA Today

Am apucat însă, la recomandarea unei bune prietene, să-mi petrec jumătate de oră pe articolul-confesiune din The New Yorker pe care scriitorul premiat cu Pulitzer l-a semnat de curând. Adică, în varianta print a revistei, vreo 5 pagini despre negare, despre cât de multe poate să-ți ia o traumă și cât de mult poate să te îndepărteze de tine.

Intimitatea, relațiile, sinceritatea – toate au fost compromise, așa cum descrie și recunoaște Junot Díaz, după ani și ani în care a purtat o mască și s-a simțit fals și ipocrit, vorbindu-le altora despre iubire și relații sănătoase; primind premii, ținând discursuri, având succes.

Nu neapărat pentru scriitură vă recomand articolul, ci pentru empatie. Pentru că e dureros numai să citești despre vieți marcate atât de puternic de abuz. Nu-mi pot imagina cum e și să trăiești cu așa ceva.

Articolul poate fi citit aici.

An Pierlé pe coloana sonoră a filmului Le Tout Nouveau Testament

Sunt filme de la care ies din cinema, hotărâtă să-mi pun soundtrack-ul pe repeat. Așa s-a întâmplat în cazul Le tout nouveau testament (2015, r. Jaco Van Dormael).

N-o să mă opresc acum asupra filmului, pe care l-am văzut acum doi ani și ceva, deși merită și îl recomand, n-o să mă opresc nici asupra regizorului, care a mai dat un film cult în 2009 – mult mai cunoscutul Mr. Nobody –, ci asupra soundtrack-ului.

Dezvolt obsesii ușor pentru piese din filme sau seriale (așa-mi descopăr mare parte din muzica preferată), așa că am răscolit internetul în căutarea unei piese anume de pe coloana sonoră, care nu era disponibilă nicăieri în online. Și, din când în când, tot căutam piesa de mai jos (pe care abia de curând am regăsit-o), ocazie cu care am descoperit-o pe An Pierlé, o pianistă belgiană pe care v-o las s-o ascultați.

Și-apoi să vedeți și filmul. 😊

Sursă foto slider homepage: Vanity Fair

Ți-ar plăcea și...

2 Comentarii

Lasă un comentariu