Cinevacinema

Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #9

Ce-am mai făcut de la ultimul episod de descoperiri culturale? Păi, să vedem: un quiche cu praz și spanac, altul cu brânză și legume, o tartă galette cu căpșune, risotto cu creveți trași în unt, cu usturoi și lămâie. Cu alte cuvinte, I baked and cooked my feelings in various forms în ultima perioadă, dar să revenim la ale noastre, blogul ăsta n-a ajuns să fie unul culinar (încă).

Așa că, dând deoparte noile mele activități de prin bucătărie, am reușit totuși să mai pun pe listă și câteva noutăți culturale: o serie produsă de Hulu despre sindromul Munchausen by Proxy, o comedie(-ish) despre cât de radical se schimbă viața când îți faci o familie și un film multi-premiat, bazat pe o poveste a lui Haruki Murakami din volumul „Elefantul a dispărut”.

Să-ncepem (totul este spoiler free).

The Act (2019), Hulu

Vanity Fair zice foarte bine – cum că sindromul Munchausen by Proxy (o afecțiune în care o persoană induce intenționat probleme de sănătate unui apropiat, cu scopul de a primi atenție și simpatie din partea celorlalți) are un moment de maximă popularitate, pentru că din ce în ce mai multe serii TV și filme lucrează cu reprezentări ale acestei boli pe cât de misterioase ca mecanism, pe atât de distructive.

The Act e gândit ca o serie în care fiecare sezon are povestea lui de sine stătătoare, inspirată de fapte reale. Primul sezon le aduce în prim plan pe Gypsy (Joey King) și mama ei Dee Dee Blanchard (Patricia Arquette). La prima vedere, Gypsy este, după spusele mamei ei, o copilă grav bolnavă, cu probleme care mai de care mai complicate: are diverse alergii, un handicap locomotor, probleme digestive (drept pentru care se hrănește exclusiv printr-un tub), retard mental și, ca atare, nu poate să-și poarte singură de grijă. Dee Dee o duce repetat la doctori, îi ia câte o jucărie de pluș pentru fiecare vizită medicală și pare o mamă-eroină.

De fapt, Gypsy descoperă că supraprotecția cu care e sufocată pe motiv de boală și care nu-i permite să devină o adolescentă funcțională ascunde niște realități mult mai perverse: pe spatele ei se storc lacrimi, se iau premii caritabile, se primesc bani „din milă”, se ascund adevăruri esențiale.

Și cu toții știm că disfuncționalitatea naște alte disfuncționalități, așa că lucrurile se sfârșesc tragic (spoiler: despre cazul real din care e inspirat The Act – citiți aici, dacă sunteți curioși). Povestea e construită mai degrabă cu focus pe atrocitățile la care e supusă Gypsy, în așa fel încât să judeci de unul singur: ce poți să ceri unui om care vrea să se elibereze dintr-o viață în care e, de fapt, ținut prizonier? Ce faci când nici nu știi că ceea ce ți se întâmplă nu e vina ta și că propria ta mamă s-ar putea să nu-ți vrea tocmai binele ăla pe care tu-l definești ca „bine”?

Ce faci când nici tu însuți nu prea ai reperele încât să discerni între bine și rău?

The Act e o poveste despre fețele multiple pe care poate să le ia boala și despre cum se rostogolește ea mai departe.

Catastrophe (2015–2019), Amazon

Când mă plictisesc de ce-mi oferă Netflix și HBO, îmi extind antenele și către alți producători și platforme. De data asta, am ales o comedie foarte lăudată de pe Amazon – de doar patru sezoane –, Catastrophe

Sharon (Sharon Horgan) și Rob (Rob Delaney) ajung complet accidental să-și formeze o familie. La puțin peste 40 de ani, Sharon rămâne însărcinată după ceea ce trebuia să fie doar un „one night stand” și decide să păstreze copilul, ceea ce îl aduce pe Rob din celălalt colț al lumii – America – tocmai până în Irlanda, ca să-i fie alături.

Din premisa asta poate puțin forțată, ajungi să vezi o relație de cuplu care trebuie să se maturizeze, să își negocieze constant diferențele, compromisurile, tabieturile, fricile. Să facă față doliului, viciilor, noului statut de părinți, descoperirilor despre propriile persoane.

Catastrophe te pune față în față, într-un mod onest și care se simte foarte firesc, cu ceea ce înseamnă o căsnicie, cu bune, cu rele, cu lucruri amuzante și cu dificultăți livrate fără ocolișuri. Serialul e foarte cunoscut și pentru că are ultimul rol important al lui Carrie Fisher (care o portretizează pe mama lui Rob) înainte de moartea acesteia.  

Burning (2018), r. Chang-dong Lee

Burning se joacă foarte mult cu aparențele. Construiește premeditat pe ambiguități și mister. Forțează limitele realității. În Burning, nu știi niciodată ce e adevăr și ce e în mintea personajelor.

Povestea, pe scurt, sună cam așa: Jongsu (Yoo Ah-in) se reîntâlnește din întâmplare cu o cunoștință din liceu, Haemi (Jeon Jong-seo). Fiecare dintre ei visează să fie altcineva și să-și depășească condiția: Jongsu este livrator, dar își dorește să devină scriitor, în timp ce Haemi este un fel de promoteriță, dar vrea să fie actriță și artist de pantomimă. Cei doi împărtășesc un scurt episod din ce pare să fie o aventură pasageră – dar despre care Jongsu speră să devină mai mult –, apoi Haemi pleacă într-o călătorie în Africa, de unde se întoarce – surpriză! – alături de Ben (Steven Yeun).

Misteriosul Ben este opusul lui Jongsu. Are tot ce își dorește – e bogat, sigur pe el și face parte dintr-o lume care celor două personaje le este complet inaccesibilă. De aici însă încep și îndoielile lui Jongsu: de ce vrea Ben să petreacă timp cu Haemi, dacă în același timp o privește condescendent și cu superioritate? Ce ascunde, care îi sunt scopurile, vrea doar să o umilească? Ce e cu pasiunea lui ciudată pentru a arde sere la întâmplare?

Mai ales atunci când Haemi dispare brusc, întrebările încep să se adune și să avanseze puternic spre paranoia.  

Burning e de o estetică ireproșabilă și își ia timp să construiască, să sape, să ridice suspiciuni legate de nebunia unuia sau a altuia dintre personaje.

***

Citește și restul materialelor din această serie:

Foto slider homepage: The New York Times

Foto featured image: John Tuesday pe Unsplash

Ți-ar plăcea și...

Nu sunt comentarii

    Lasă un comentariu