A fost un început atipic de an pentru mine: undeva între pornitul pe cont propriu profesional, acomodat la noul context și trecut prin ceva mai mult necunoscut decât credeam că pot să tolerez inițial, am reușit mai greu să găsesc timp de calitate pe care să-l dau pe vechile obiceiuri: văzut filme, seriale, piese de teatru.
Chiar și-așa, la 2 luni de la ultima serie de descoperiri culturale, am pus de-o înșiruire care n-arată rău deloc în final. În ediția de azi, își fac loc:
- un film nemțesc despre neputințe de tot felul,
- un altul (românesc, de data asta) despre comunismul cel de toate zilele – dezbătut în altă cheie,
- un podcast românesc despre elefantul și călărețul din fiecare (puțintică răbdare, voi povesti la ce mă refer),
- un serial cochet cu umor bun și-o tipă care face stand-up prin anii ’50-’60.
Să-i dăm drumul, deci.
System Crasher (Systemsprenger), 2019, r. Nora Fingscheidt
Benni (Helena Zengel) are 9 ani și este trimisă dintr-o casă de copii în alta, pentru comportamentul ei imprevizibil și necontrolat. Țipă, devine agresivă, poate fi foarte violentă.
Dar Benni dă și semne că nu e un caz complet pierdut și că poate învăța să-și gestioneze furia – furia unui copil care nu are parte de iubirea mamei și de bucuria unui cămin adevărat. Micha, unul dintre educatorii pe care Benni îi întâlnește, e cel care reușește să întrevadă o speranță acolo unde cei mai mulți văd numai un „copil-problemă”. O scoate din mediul ei, o liniștește, își asumă riscuri.
Totuși, Benni are nevoie de ajutor complex și de lungă durată. E insuficient ca un singur adult să știe să se poarte cu ea, dacă toți ceilalți se tem, fug, găsesc scuze.
System Crasher mi s-a părut un film despre neputință. Micha nu se poate lăsa complet absorbit de nevoile pe care le are Benni – până la urmă, are propria lui familie și propriile alegeri de făcut; sistemul educațional – deși are câțiva oameni binevoitori – e răpus ușor de felul în care arată lucrurile pe hârtie în privința lui Benni și n-are decât să o considere în continuare un caz pierdut; Benni încearcă recuperarea, dar propriile traume sunt greu de depășit și nu vor trece cu una, cu două.
Filmul a câștigat Ursul de Argint în 2019, la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.
Tipografic Majuscul, 2020, r. Radu Jude
În plin regim comunist, elevul din clasa a XI-a Mugur Călinescu scrie cu creta și litere de tipar prin oraș – mesaje anti-comuniste. Poliția politică se autosesizează, iar de-aici începe o lungă și chinuitoare anchetă – la care sunt supuși prieteni, colegi, vecini, rude, părinți – pentru a condamna și pedepsi gestul nesăbuit al tânărului.
Cazul este unul real, iar despre condițiile morții lui Mugur se speculează chiar și astăzi variante care iau în calcul otrăvirea sau iradierea lui de către reprezentanții sistemului comunist.
Cel mai recent film al lui Radu Jude este o reinterpretare cinematografică după spectacolul cu același nume, pus în scenă de Gianina Cărbunariu. Nu pot să fac o paralelă între film și piesa de teatru – pentru că nu am reușit să văd materialul original de la care pornește –, dar judecând doar după ce-am văzut în film, ce a făcut Radu Jude mi s-a părut un film despre comunism fără să fie marcat de discursul obișnuit despre comunism (iar asta mi-a plăcut).
Perspectiva din film e rece; Jude alege ca momentele de reconstituire fictivă a dialogurilor și scenelor de interogatoriu să fie jucate fără emoție, ca și cum ai citi nume de produse dintr-un catalog plictisitor. Iar firul narativ este întrerupt și punctat pe alocuri de filmări de arhivă – cu partea „strălucitoare” a regimului, adică ceea ce se difuza la televizor despre abundență, veselie, reușite și în general marele succes al sistemului comunist în România. În realitate, o mască în spatele căreia aveau loc cazuri ca cel al lui Mugur.
Mi-a mai plăcut decorul voit teatral în care au fost lăsați actorii – o punere în scenă pe care am asemănat-o cu ce făcea Lars von Trier în Dogville.
Podcastul Mind Architect by Paul Olteanu
Recent am început să fiu mai atentă la ce se întâmplă și pe nișa podcasturilor de la noi. Nu m-aș fi oprit fix la acest podcast dacă nu mi-ar fi fost recomandat de o prietenă foarte bună.
Dar trebuie să recunosc că m-a prins – pentru că literalmente m-a prins într-o perioadă în care sunt receptivă legat de tot ce înseamnă felul în care luăm decizii, cum aducem emoțiile într-un mod pozitiv în ceea ce facem zi de zi și tot așa.
Despre asta e vorba în podcastul realizat de Paul Olteanu, trainer și coach, care explică pe înțelesul tuturor, aducând și punctând totuși cu teorii și argumente din neuroștiință, că noi toți avem structuri ale creierului foarte vechi – marcate de instinctul de supraviețuire și gata să se repeadă atunci când ne simțim amenințați sau în pericol (generic denumite „elefant”) –, dar și o parte capabilă să gestioneze aceste emoții primare, să discearnă, să separe și să reacționeze colaborativ (generic denumită „călăreț”). Pe scurt, ar trebui să ne asigurăm că cel care e la conducere e călărețul și nu elefantul sau cel puțin ar trebui să distingem între cele două și să știm ce ni se întâmplă.
Pornind de la această teorie și știind toate astea, Paul povestește despre ce facem de aici – în relațiile cu ceilalți, profesionale și personale, cu exemple foarte concrete.
Probabil că nu-ți va schimba viața, dar îți vei da seama că, cel puțin intuitiv, știai multe dintre lucrurile discutate de Paul și invitații lui, dar acum le poți pune un nume și o explicație mai generoasă.
The Marvelous Mrs. Maisel (2017 –, Amazon), Amy Sherman-Palladino
Ce s-o mai dau cotită. Sunt invidioasă pe Rachel Brosnahan. Suntem de-un leat, dar ea, la 29 de ani, a ras toate premiile Emmy posibile jucând rolul principal în serialul ăsta. Unde mai pui că a îmbrăcat și cele mai frumoase haine și cele mai faine pălării, pentru că perioada anilor ’60 pare să fi fost cel puțin generoasă în materie de vestimentație.
Midge e o tipă expansivă și inteligentă, care le are pe toate: doi copii, un soț care o iubește, o casă imensă. Asta până când își dă seama că poate a făcut puțin prea mult pe plac tuturor normelor – și că pe ea n-o reprezintă nici viața de familie (și doar a bifat niște lucruri cerut de societate) și nici căsătoria cu un om despre care descoperă că nu îi e fidel.
Așa că șterge cu buretele tot și o ia de la capăt și se hotărăște să facă ceva cu inteligența, umorul și carisma extraordinară, care îi permit să improvizeze niște momente de stand-up absolut savuroase.
Nu bag mâna-n foc pentru acuratețea istorică a societății pe care o portretizează acest serial, nu mă interesează atât de mult nici reproșurile care i se aduc (cum că Midge e un pic entitled, provine dintr-o familie evreiască înstărită și își cam abandonează copiii odată ce cariera ei ia avânt), dar aș putea să-nșir toaaate lucrurile care-mi plac:
- prietenia dintre Midge și agenta ei, Susie (Alex Borstein);
- relația de will they/ won’t they cu Lenny Bruce, unul dintre artiștii de stand-up inspirați de artistul cu același nume;
- atmosfera perioadei, hainele (am mai zis oare hainele de vreo trei ori deja?), muzica;
- talentul multor actori care apar în acest serial (Tony Shalhoub cunoscut din Monk, Marin Hinkle cunoscută din Two and a Half Men și alții) – și modul în care portretizează micile „drame” de familie, de care se face mult haz de necaz;
- momentele de stand-up foarte edgy (părerea mea, pentru perioada respectivă mai ales), dar foarte bine construite.
E clar, serialul ăsta s-a lipit de mine în cele 3 sezoane de până acum.
***
Dacă vrei să vezi ce recomandări culturale am mai făcut până acum, le găsești pe toate aici:
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #11
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #10
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #9
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #8
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #7
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #6
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #5
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #4
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #3
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #2
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #1
—
Foto slider homepage: Myke Simon pe Unsplash
Foto featured image: Ajeet Mestry pe Unsplash
Nu sunt comentarii