Mini-povești despre identitatea noastră în relație cu munca
Când eram mică, îmi doream să fiu una din trei: cântăreață, actriță sau „doctoriță”.
La prima am renunțat după 5 ani de canto, la finalul cărora mi-am dat seama că tracul meu învinge orice plăcere de a fi pe scenă. Iar cu ideea de a fi centrul atenției nu m-am mai împăcat niciodată de atunci.
La a doua am renunțat, pentru că, să fim serioși, n-am avut niciodată un talent real pentru asta. Cred că doar îmi plăceau dramele din Sunset Beach, Santa Barbara, Pasiuni și alte seriale (telenovele?) pe care le vedeam când eram copil. Râd și acum când îmi aduc aminte că obișnuiam să glumesc cu ai mei că Sunset Beach a durat la fel de mult pe cât i-a luat tatei să ridice casa cea nouă.
Gândindu-mă mai bine, cred că pe a treia nici nu am luat-o vreodată în serios, pentru că numai ideea de-a vedea sânge mă face să mi se strângă stomacul și astăzi.
Așa că primele mele vise legate de „ce o să fiu când mă fac mare” s-au dus pe apa sâmbetei relativ rapid.
Când eram deja la liceu și primeam prin vreo tabără întrebarea asta de viitor adult responsabil (la care, unde mai pui, toooți ceilalți copii aveau un răspuns bine conturat și gândit), mă treceau toate transpirațiile, pentru că rămăsesem fără opțiuni, în capul meu.
Știu doar c-am fugit mâncând pământul de meseria de profesoară, permanent alimentată de povestea alarmistă a unui job în care se spune că „mori de foame”. Deci, până am ajuns la facultate, aș putea spune că știam mai bine ce NU vreau să fiu decât ce îmi doresc realmente.
Și, dintr-o nebuloasă fără țintă precisă, am aterizat direct într-un domeniu care părea nou și care promitea, fără să-nțeleg până la capăt și ce anume: științele comunicării. Ceva cu reclame, ceva cu propuneri pentru niște companii. Cât de greu putea să fie, mi-am zis? N-are rost să mai spun că, până m-am dezmeticit – iar facultatea nu te ajută să te dezmeticești prea repede, din păcate –, m-am trezit într-o lume a businessului, departe de ceea ce credeam eu că mă definește, adică o perspectivă mai artistică asupra realității.
Am avut noroc doar cu o pasiune pentru scris pe care mi-am păstrat-o dintotdeauna și pe care am învățat rapid să o adaptez la noul job.
A funcționat. A fost o întâmplare. A fost poate chiar pe jumătate inconștiență și-un dram de noroc că, până la urmă, mi-am găsit cumva locul și într-o meserie cu care nu m-am simțit prietenă de la început.
Am fost curioasă și de micile povești ale altor oameni – legate de cum și-au ales și cum au rămas în meseriile lor. Oameni diferiți, din domenii diverse. Oameni suficient de generoși să împărtășească cu mine întâmplări amuzante, vise care nu s-au mai concretizat și speranțe pe care le au în continuare de la identitatea lor profesională.
Iată prima parte a acestor povești.
Andra Nicula, Content Writer & Social Media Manager
Când eram mică, îmi doream – ca probabil mulți alți copii de vârsta mea – să fiu medic. Și-mi amintesc perfect de asta, tocmai pentru că niciuna dintre păpușile mele din cârpă nu a scăpat de injecții. Aveam o seringă (încă mă întreb de unde am făcut rost de ea) pe care o umpleam tacticos cu apă de la chiuvetă, apoi le înțepam pe rând în locul în care ne făceau și nouă doctorii injecții când eram mici. Probabil inventam în fiecare zi câte-o nouă boală, doar ca să găsesc motive să le-nțep. Și nu, nu eram sadică, ci chiar credeam realmente că le fac un bine.
După niște ani de terapie, am înțeles și de ce îmi plăcea atât de tare să mă joc de-a medicul: sindromul salvatorului mă făcea să-mi doresc ca păpușile mele să fie „sănătoase”, indiferent că ajunsesem astfel să le stric și să le-ngălbenesc constant.
Îmi mai plăcea și să scriu poezii și texte prin toate agendele din casă, îmi plăcea să citesc, mă bucuram de fiecare carte și de fiecare poveste atât de mult, încât mereu mă imaginam ca făcând parte din ele. După ce am dat admiterea la Facultatea de Jurnalism, dar nu am intrat la buget, am ajuns să studiez Literatură Universală și Comparată. Toate astea m-au adus într-un punct pe care poate că nu mi l-aș fi imaginat inițial, însă nici foarte departe de ce voiam, adică să scriu, oricând și oricât.
M-am angajat cu program full-time abia în 2016. Am început ca Editor Web, apoi am trecut la Social Media Manager, ceea ce fac în continuare. Cred că relația mea cu social media devine, gradual, una de love and hate, la fel ca cea cu Bucureștiul. M-am născut aici, trăiesc aici, îmi place aici, dar, uneori, totul devine un pic prea obositor, simți că timpul și atenția ta se duc într-o singură direcție și că e momentul să iei o pauză. La fel ca în timpul Masterului de Teoria și Practica Editării, când citeam cărți care-mi plăceau, dar descopeream mult mai ușor diverse typos și nu mai reușeam să le trec cu vederea și să mă bucur cum trebuie de lectură; așa e și cu jobul de community manager, ajungi la suprasaturație și nu te mai poți bucura de timpul tău, cel dincolo de job, petrecut pe canalele de social media.
Cred că relația mea cu social media devine, gradual, una de love and hate, la fel ca cea cu Bucureștiul. M-am născut aici, trăiesc aici, îmi place aici, dar, uneori, totul devine un pic prea obositor, simți că timpul și atenția ta se duc într-o singură direcție și că e momentul să iei o pauză.
Am avut uneori și dubii legate de ceea ce am ajuns să fac în prezent. Probabil că, uitându-mă și raportându-mă la ce fac ceilalți – salvează vieți, ajută într-un fel sau altul lumea la un alt nivel decât o fac eu, dacă e să mă întorc chiar la meseria de medic –, m-am întrebat dacă nu cumva ar fi fost mai bine să mă îndrept către altceva.
De-asta m-am gândit în ultimul an că, până la 40–45 de ani, mi-ar plăcea să devin omul căruia te confesezi și cel căruia îi încredințezi o parte dintre lucrurile pe care le știi doar tu și nimeni altcineva. Mi-ar plăcea să devin psihoterapeut și aveam în plan să încep și Facultatea de Psihologie anul ăsta. Acum, nu știu ce se va mai întâmpla.
Discutam de curând cu un prieten care este rezident și care mi-a spus că nu crede că aș fi făcut față tuturor lucrurilor care se-ntâmplă prin spitalele din România și nu numai. Nu a spus-o cu rea voință și, desigur, vorbim despre partea mai puțin frumoasă a medicinei – cea în care te confrunți cu cazuri de urgență și pentru care trebuie să ai o rezolvare imediată a tot ceea ce vezi, pentru că altfel pui în pericol viața pacientului. E multă presiune. Și, chiar și pentru un salvator care i-ar pune pe ceilalți mai presus decât el întotdeauna, este o meserie care nu mai e „de joacă”, așa cum o vedeam eu când eram mică.
Mi-ar plăcea, totuși, ca în viața asta să semnez o carte, fie că o să fie sub pseudonim sau sub numele meu real, dar să știu că am scris-o eu cap-coadă și că am reușit să o arunc în lume ca să fie citită.
Raluca Mirel, Project Manager @The Institute
Am o cronologie aproximativă în minte, care începe cam pe la cinci–șase ani cu mine în fața televizorului, dorindu-mi să fiu gimnastă. Context: 1995–1996, Bărăgan, TVR 1, alb-negru.
Îmi doream asta pentru că probabil alternativa ar fi fost fotbalul, dar, pe străzile neasfaltate din satul bunicii, orice minge se pierdea în praf înainte de al doilea salt, așa că fotbalul nu era un sport dezirabil printre copii.
Am încercat, am mers la București să aflu cum aș putea deveni ce-mi doream, dar eram deja prea înaltă pentru vârsta mea și ratasem șansa să fac performanță. Cine-și dorește să fie amator când e mic? Am renunțat. Nu îmi pare rău.
Probabil alternativa ar fi fost fotbalul, dar, pe străzile neasfaltate din satul bunicii, orice minge se pierdea în praf înainte de al doilea salt, așa că fotbalul nu era un sport dezirabil printre copii.
Am vrut apoi să fiu medic, tot cândva înainte să intru la școală, dar nu un medic anume, ci mai degrabă medicul cu L mare, salvatorul suprem, pentru că mi se părea cea mai utilă meserie pe care o puteam alege, singura care în mintea mea chiar putea să facă o diferență pentru omenire (încă mi se pare). Nu mai știu când mi-a trecut. Nu îmi pare rău nici de asta, nu mă pot apropia de sânge fără să leșin.
Cam în aceeași perioadă, am început să scriu poezii cu cea mai simplă rimă și cele mai ușoare cuvinte, pe singurul caiet dictando existent pe o rază de 30 de case – l-a găsit bunica la o doamnă care decupa din el șabloane pentru crucea de pe colivă (vara la țară, în anii 90, lipsa caietelor și a hârtiei, în general, trecea neobservată). Nu mi-am dorit să fiu poet, nu era o meserie reală și, cum noțiunea de hobby nu exista încă pentru mine, am renunțat.
Știam, în tot timpul ăsta, că ar fi fost minunat să am o voce bună pentru că atunci aș fi putut fi cântăreață, dar pentru că nu aveam, nu mă gândeam prea des la asta. Am rămas destul de mulțumită cu o ureche muzicală decentă.
Pe la 10–12 ani mi-am dorit să fiu scriitoare, nu pentru că simțeam că scriu bine sau că am ceva de spus, mai degabă pentru că-mi plăcea mult să citesc și vedeam scrisul ca pe cea mai apropiată meserie de lectură.
Apoi, pe la 13–14 ani, m-am hotărât că o să fiu actriță. Îmi doream să fac prea multe lucruri deodată, mă speria alegerea unuia singur, așa că ideea de a le mima pe toate de-a lungul unei vieți era cea mai bună soluție pe care am putut-o găsi. Cu scrisul și cu actoria am rămas în minte până în prezent. Nu fac nici una, nici alta.
Fast forward niște ani, am ales să merg la Facultatea de Litere, la Comunicare și Relații Publice. De ce? Pentru că, ajunsă mare, nici scrisul și nici actoria nu promiteau să mă ajute în lupta pentru supraviețuire, așa că am ales ceea ce credeam că e următorul lucru pe care l-aș putea face: să scriu și să vorbesc, să povestesc ceva atât de bine încât să-ți dau senzația că vezi un film (o altă mare pasiune pe care o cultiv fără nicio miză și în prezent).
E greu de zis ce din formulările abstracte și impersonale ale descrierii specializării mi-a dat ideea că asta urma să învăț. Ca plasă de siguranță, mă gândeam că e totuși Facultatea de Litere, așa că, și dacă n-o să învăț ceva cu adevărat util, măcar o să mă bucur de literatură. Prin anul trei (ultimul) știam deja că nu vreau să fac PR, așa că am ales din nou următoarea cea mai apropiată treaptă de scris (la actorie renunțasem de când am aflat că taxa de la UNATC era mai mare decât cea de la Medicină), advertising-ul, căruia i-am dedicat doi ani de master. Până acum nu am fost nici PR, nici copywriter.
E 2020 și încă le răspund prietenelor mamei că lucrez în publicitate, dar nu scriu reclame, ci organizez evenimente.
Nunți?
Nu nunți.
Dar ai putea să organizezi o nuntă?
Da, cred că aș putea.
Și de ce n-o faci, cred că se câștigă bine.
Pentru că mie îmi plac alte evenimente, organizez expoziții.
Dar dacă te-ar ruga un prieten să-i organizezi nunta, l-ai ajuta, nu?
Doar dacă ar fi un prieten bun.
(N-am organizat încă nicio nuntă.)
Fac project management de șase ani și jumătate. Până acum, nu am calculat niciodată cu exactitate, pentru că îmi era teamă că o să mi se pară un număr prea mare (și da, mi se pare). N-aș fi putut să prevăd că o să fac asta când eram mică. Cred că toți adulții le prezintă copiilor doar vocațiile, nu și celelalte meserii. Un profil teoretic te formează mai degrabă ca parte a unei echipe, în timp ce un profil vocațional contruiește mai mult la nivel de individ, te pregătește să ajungi un nume. Și toți părinții își doresc să le poată fi recunoscut copilul pe stradă sau la televizor. Sau cel puțin așa era mai demult. Sunt curioasă dacă copiii noștri își vor dori să devină developer, art director sau consultant. Greu de crezut totuși.
Am ajuns să organizez evenimente din întâmplare. Îmi plac oamenii cu care lucrez, mă animă tot procesul de la concept la implementare, mă bucur de senzația de extenuare și de mulțumire de la finalul fiecărui proiect reușit. Uneori mai fac exerciții de imaginație și mă gândesc ce aș face dacă într-o zi m-aș hotărî să renunț la agitația BTL-ului. Încă nu am ajuns la un răspuns care să merite povestit.
Georgiana Ciofoaia, Owner coverstories.ro
Am fost un copil căruia i-au plăcut poveștile. Și am fost un copil privilegiat, pentru că pofta de povești mi-a fost hrănită constant și permanent, din biblioteca bunicilor mei.
Știu că la un moment dat, când aveam vreo 7-8 ani, am fost întrebată într-o întâlnire cu mulți oameni ce-mi doream să devin și a fost cel mai limpede răspuns pe care l-am dat vreodată, ba chiar cu un pic de efervescență provenită de la faptul că toată lumea ar fi trebuit să știe deja răspunsul (?!): „poetă și scriitoare”. Chiar așa, în ordinea asta. (Pe atunci scriam poezii și vreo 3 romane în paralel).
Pe la 5 ani îmi doream să fiu contabilă – bunica și mama mea lucrau cu cifre și tabele și, credeam eu, că există o formă în care le-aș putea transforma în cuvinte pe înțelesul tuturor. Pe la 6 ani îmi doream să fiu Sailor Moon – n-aveam nici o fantezie cu Mascatul în Frac, visam doar să salvez lumea, în cel mai naiv mod cu putință.
Multă vreme mi-am dorit să mă fac „doctoriță” – asta a fost și una dintre cele mai lungi perioade, cea în care îmi doream să vindec oamenii și „să-i fac bine”. În jur de 7 ani îmi doream să mă fac farmacistă – Alexandra, una dintre prietenele dragi ale copilăriei mele venea dintr-o familie de farmaciști. Îmi imaginam că voi avea un laborator unde aș putea inventa niște pastile care să te facă fericit, frumos sau deștept. Pe la 8 ani îmi doream să mă fac „învățătoare de imaginație” – voiam să îi învăț și pe ceilalți copii povești.
Multă vreme mi-am dorit să mă fac „doctoriță” – asta a fost și una dintre cele mai lungi perioade, cea în care îmi doream să vindec oamenii și „să-i fac bine”. În jur de 7 ani îmi doream să mă fac farmacistă – Alexandra, una dintre prietenele dragi ale copilăriei mele venea dintr-o familie de farmaciști. Îmi imaginam că voi avea un laborator unde aș putea inventa niște pastile care să te facă fericit, frumos sau deștept. Pe la 8 ani îmi doream să mă fac „învățătoare de imaginație” – voiam să îi învăț și pe ceilalți copii povești.
Mi-au trecut toate visurile astea repede și am revenit la cea mai adâncă dorință a mea: să fiu scriitoare. Cred că, păstrând proporțiile, încă mă fascinează greutatea cuvântului. Nu mi-am închipuit niciodată lansările sau ce tip de cărți aș scrie, însă de fiecare dată îmi veneau în minte imagini cu oameni care citesc stingheri și se bucură. Și se vindecă. De tristețe, de anxietate, de singurătate. Cu siguranță, undeva în umbră, psihologia mi-a fost de mare ajutor în tot ce am făcut, chiar dacă am ales să urmez cursurile Facultății de Sociologie și ale unui Master în Publicitate și Relații Publice. Cred că liantul între toate astea este cuvântul.
Astăzi, așa cum fac de 12 ani încoace, îmi câștig existența din cuvinte. Sigur că da, uneori convertite într-o manieră mai comercială, alteori scriind în încercarea de a vindeca sau de a dărui. Dar a face, într-o formă sau alta, ceea ce ai visat dintotdeauna, cred că este unul dintre cele mai frumoase cadouri care ți se pot întâmpla. Și mă consider norocoasă pentru asta.
Mădălina Șerbănescu, Senior Performance Media Specialist într-o agenție de PPC
Când eram foarte mică, voiam să fiu „doctoriță”, ca toate fetele. Însă eu aveam două motive care mă făceau să îmi doresc mult, mult asta.
Bunica mea a fost infirmieră la spitalul din Slatina, un loc unde mi-am petrecut multe zile. Doctorii și asistentele îmi ofereau multă atenție și mă lăsau să stau pe lângă ei, chiar și atunci când schimbau pansamente de tot felul. Atunci eram fascinată de proces, iar lumea era fascinată de mine că pot să mă uit fără să-mi fie rău.
Apoi mai visam să fiu doctor și pentru că mereu am avut o slăbiciune pentru oamenii în vârstă. Voiam tare mult să ajut toți bătrânii și copiii bolnavi, să îi adun de pe stradă și să am grijă de ei „într-o casă mare, mare”.
În liceu însă, m-am decis că, în loc de medicină, să urmez psihologia; în mintea mea de-atunci, tot un fel de doctor aș fi fost oricum. Însă Facultatea de Psihologie pe care am urmat-o s-a dovedit a nu fi deloc ce mă așteptam, iar acest lucru m-a descumpănit total.
În tot acest timp, am vrut să încep o școală de terapie; cel puțin acolo nu o să fiu dezamăgită și o să compensez anii facultății – mă gândeam. Am început să mă documentez, doar ca să-mi dau seama rapid că va trebui să cotrobăi mult și bine prin buzunare ca să ajung realmente să profesez. Având în vedere că atunci banii mei erau puțini, am devenit foarte strictă cu alegerile mele profesionale. Și uite așa au trecut 5 ani de căutări, în care formarea mea în terapie a fost pusă pe pauză.
Am continuat să sper însă că voi putea să fac ceea ce mi-am dorit, să lucrez în domeniul pentru care m-am pregătit și care făcea parte din tabloul meu mental de ani buni. Așa am ajuns să lucrez la un centru ABA, care ajuta la recuperarea și îmbunătățirea vieții copiilor cu tulburări de spectru autist și a familiilor lor. Și a fost dragoste la prima oră de joacă, apoi emoții pentru fiecare reușită la copiilor, nopți nedormite din cauza stresului emoțional. Da, am suferit de insomnie aproape 4 ani, iar inițial credeam că „așa sunt eu”: o mică insomniacă. Nu am făcut legătura între ceea ce făceam zi de zi și neliniștea mea emoțională. Îi visam, vorbeam despre ei, îmi făceam planuri, vorbeam cu părinții. După 3 ani, am simțit că nu mai pot să duc această profesie, de altfel minunată. Deși eram un terapeut bun, am știut că am nevoie de o schimbare și de o altă direcție profesională.
A fost dragoste la prima oră de joacă, apoi emoții pentru fiecare reușită la copiilor, nopți nedormite din cauza stresului emoțional. Da, am suferit de insomnie aproape 4 ani, iar inițial credeam că „așa sunt eu”: o mică insomniacă. Nu am făcut legătura între ceea ce făceam zi de zi și neliniștea mea emoțională.
Așa am început interviurile, fără să știu ce caut, ce mi s-ar potrivi, ce urma să fac. Am fost în 6-8 luni la vreo 50 de interviuri. Deveniseră fun, fiecare interviu la care mă duceam era, în mintea mea, doar o pregătire pentru THE ONE. Am participat chiar și la un interviu de game tester, pe care l-am luat, da! Încă regret că nu l-am acceptat, haha.
Așa am ajuns la Mavericks, o agenție de performance foarte tânără, avea doar 6 luni pe atunci. A fost interviul la care am avut cele mai multe emoții, le-am promis încă de la început, dacă îmi dau o șansă, le aduc negrese la interviu. Și chiar am făcut asta, încă mă mai pomenesc pentru ele.
Acesta a fost unul dintre momentele de căpătâi din viața mea. Mi-a schimbat complet cursul poveștii. Sunt în domeniu de 3 ani și îmi place mult ce fac, mă consider un bun specialist și încă sunt de părere că să mă alătur Mavericks a fost cea mai bună alegere pentru mine și pentru cariera mea. Sunt foarte recunoscătoare pentru asta.
A fost și mult curaj la mijloc, pentru că am luat totul de la zero la 26 de ani și am vrut să învăț mai mult decât orice.
Și tot cu ajutorul Mavericks, de un an sunt full remote. Am fost vreo 8 luni din 12 și pe alt fus orar, haihui prin Asia, dar am rămas parte din echipă. De 4 luni sunt din nou în țară și am fost mai des pe la birou, am mai ținut câteva traininguri și mi-am dat seama că asta mi-aș dori să fac mai mult în următoarea perioadă. Mă motivează să îi învăț pe alții și devin mai bună făcând asta.
De câteva luni m-am apucat temeinic de treabă și cu gândul la o nouă reconversie profesională. Sper ca în următorii doi ani să am ocazia să schimb din nou domeniul. Asta nu înseamnă că ies complet din lumea PPC, dar vreau să fac o schimbare, chiar dacă momentan e dificil. Însă știu că nu e imposibil, am mai făcut-o o dată deja și sunt mândră de mine când mă gândesc la asta.
Valentina Ungureanu, Business Development Manager într-o companie de consultanță în negociere
Valentina mică nu avea o viziune clară despre meseria pe care își dorea să o urmeze. Însă, în cea mai mare parte a timpului, se gândea că va fi învățătoare. Se antrena cu frații ei în direcția asta, profitând de faptul că ea era sora mai mare și singura fată, deci ea nu își alegea rolul de „elev” niciodată.
Mai erau momente când mă gândeam că nici „doctoriță” nu sună rău. N-aș lua în calcul faza în care restricția la sucurile TEC mă făcea să visez că voi fi vânzătoare de sucuri la dozator și voi ajunge să beau în voie din licorile alea colorate care-mi plăceau atât de tare.
Mai erau momente când mă gândeam că nici „doctoriță” nu sună rău. N-aș lua în calcul faza în care restricția la sucurile TEC mă făcea să visez că voi fi vânzătoare de sucuri la dozator și voi ajunge să beau în voie din licorile alea colorate care-mi plăceau atât de tare.
În liceu, tot nu aveam o direcție clară, drept pentru care am nimerit într-o clasă de mate-fizică și am ajuns să mănânc matematică pe pâine, fără să-mi fi dorit neapărat asta.
Tot pe-atunci au început să-mi placă mult copiii. Nu vedeam legătura dintre asta și o profesie, dar cumva am ajuns la Facultatea de Psihologie, secția de Psihopedagogie specială. În timpul ăsta, am ajuns să lucrez pentru câțiva ani buni într-o școală specială, cu copii cu diverse probleme.
Am renunțat, însă, din două motive: în primul rând, la momentul acela, financiar cred că aș fi fost mai motivată vânzând sucurile TEC. 😊 Și în al doilea rând, tot atunci am născut și timp de 7 ani am ales să mă concentrez exclusiv pe rolul de mamă.
După perioada asta de pauză, am fost conștientă că trebuie să o iau pas cu pas. Practic, orice era binevenit ca să reintru „în câmpul muncii”. Am acceptat să lucrez, deci, într-o clinică, în zona de resurse umane pentru 3 ani.
Din întâmplare („sau nu”, aș spune acum, retroactiv), apoi am ajuns să fiu parte dintr-o companie de consultanță și training în negociere – ceea ce fac și în prezent. La fel ca dățile trecute, jobul acesta a fost un lucru care a venit către mine, nu ceva ce am căutat eu în mod deliberat. Nu știam nici cu ce se mănâncă și nici dacă voi face față la început.
Însă știu sigur că acum nu aș continua să fac asta dacă nu mi-ar plăcea realmente. Îmi plac oamenii din echipă, am colegi de la care învăț tot timpul lucruri noi și cu care, mai ales, râd mult. Iar asta e foarte important pentru mine.
Andreea Nilcă, Content Curator
Am avut mai multe idei despre ce voiam să mă fac când voi fi mare: de la clasicul „vreau să fiu doctoriță” la polițistă.
Aveam o tricicletă cu care mă plimbam prin curte și urmăream infractori imaginari din tufele cu trandafiri ale bunică-mii. Bănuiesc că ideea asta mi-a venit și din serialele cu polițiști care rulau pe TVR1. Îmi amintesc că unul dintre ele se numea Curbe Periculoase (am reușit să și găsesc cu ocazia asta un link). Plus Twin Peaks. Nu știu cum de mă lăsau ai mei să mă uit la el, acum mi se pare cam înfricoșător și violent pentru un copil de 4–5 ani (țin minte că mi se citeau subtitrările). Îmi plăceau așa de mult pentru că îmi păreau pline de aventuri, cred.
Pe urmă, după ce am început să citesc sigură, voiam să mă fac scriitoare. Îmi plăceau foarte mult poveștile, începusem și eu să scriu poezii și povestioare. Prin clasa a VII-a, după ce am citit Lord of the Rings, am scris și niște fan fiction pe tema asta (evident că atunci habar nu aveam că se numește așa).
Aveam două caiete pline, dar le-am recitit în liceu și mi-a fost atât de rușine de ce era acolo, că le-am ars într-o sobă. Erau foarte proaste, nu mai țin minte mare lucru din acțiune, dar acum îmi pare un pic rău că am făcut asta, cred că ar fi fost amuzant să le recitesc.
Nu cred că mi-am ales meseria actuală. A fost mai degrabă un parcurs care mi s-a întâmplat: când am intrat la facultate, am dat examen la mai multe specializări și am rămas la cea la care am intrat la buget – la comunicare adică.
La 18 ani nu mi-am pus întrebări legate de vocație sau ce vreau să fac, ce mi s-ar potrivi. Nici ai mei nu au știut să mă îndrume în direcția asta (și nici nu aveau de unde să știe, ceea ce au trăit ei a fost profund diferit), în schimb mi-au zis clar ce nu pot să fac: Istoria Artei. Adică ce spuneam că vreau în momentul respectiv și care lor (evident) că li se părea că nu ar fi însemnat o slujbă „bună”.
Uitându-mă în spate, îmi dau seama că ceea ce credeam eu la momentul respectiv că erau alegeri, erau de fapt lucrurile care mi se păreau „firești”: ai terminat facultatea asta, o să lucrezi în domeniu, ăsta e mersul lucrurilor.
După ce am terminat facultatea, am intrat într-un internship în domeniu, apoi am început să lucrez în agenția respectivă. Am trecut prin mai multe joburi tot în comunicare și o bună bucată de timp mi-a fost foarte greu să găsesc un sens în ceea ce făceam. Asta nu înseamnă că mi-am făcut treaba prost, ci că m-am împins și mai tare să fac lucruri: „muncește 14 ore pe zi, nu zice nu, ia mai mult decât poți să duci, așa înveți, e normal să ai șefi care să urle la tine, dacă vrei să faci ceva în meseria asta, nu ai voie să ai viață personală, totul trebuie să fie perfect, găsește soluții singură, nu ai voie să nu știi, ce faci e cine ești, doar nu vrei să se vadă că ești mediocră”.
Au fost ani de „constant struggle”. Și situația a ajuns în punctul culminant cu o depresie și doi ani de tratament, plus 5 ani de terapie. Ironic e că ceea ce făceam 70% din timp era să scriu.
Când am început să fac freelancing, au apărut cu adevărat dubiile despre drumul meu profesional, până atunci reușisem să le ignor cu succes. Acum nu mai fac freelancing, lucrez în continuare în comunicare, dar sunt într-un punct în care învăț foarte mult, cred că ceea ce fac contează și am niște modele de leadership care mi-au lipsit foarte mult în 10 ani de când lucrez.
Am impresia că aș fi putut să cresc mult mai mult în ăștia 10 ani, am de multe ori senzația că sunt în urmă și mi-e necaz pe amorțeala profesională în care am stat atât de mult timp. Mi-e necaz pe alegerile proaste pe care le-am făcut și pe timpul pe care l-am pierdut.
E greu să dau la o parte toate astea, dar cred și că în perioada asta am făcut cumva pace cu meseria mea. Și mi-am dat seama că ce m-a chinuit atât de tare anii ăștia nu a fost „ce” făceam, a fost „cum” făceam.
Au fost ani de „constant struggle”. Și situația a ajuns în punctul culminant cu o depresie și doi ani de tratament, plus 5 ani de terapie. Ironic e că ceea ce făceam 70% din timp era să scriu.
Ulterior, mi-am dat seama că ce m-a chinuit atât de tare anii ăștia nu a fost „ce” făceam, a fost „cum” făceam.
—
Foto interiorul articolului: Kelly Sikkema pe Unsplash și arhiva personală a celor intervievate
Foto slider homepage: Jake Blucker pe Unsplash
Foto featured image: Garrett Jackson pe Unsplash
Nu sunt comentarii