Prevestitor

Distanța dintre ce ne visam când eram mici și ce am ajuns din punct de vedere profesional (partea a II-a)

Mini-povești despre identitatea noastră în relație cu munca

Oameni care au știut din start ce au vrut să fie, oameni care nu simt că și-au ales propriu-zis meseriile, dar care s-au împrietenit cu ele pe parcurs, oameni care au explorat și au experimentat, oameni care au avut dubii, oameni pe care i-a mânat independența, ori dorința de a învăța sau pur și simplu puterea cuvântului.

Ei sunt cei care au povestit cum simt distanța dintre ce își doreau când erau mici și ce au ajuns să fie din punct de vedere profesional. Norocoși, indeciși sau ambițioși. Cu siguranță – foarte generoși pentru că mi-au împărtășit poveștile despre vise abandonate pe parcurs sau, dimpotrivă, duse până la capăt.

Prima parte a acestui material (în care-am povestit și eu, pe scurt, despre cum s-a conturat identitatea mea profesională) e aici.

Pe a doua vă invit să o descoperiți acum.

Oana Coman, antreprenor în comunicare și marketing

Am copilărit la sat și mare parte din timp l-am petrecut cu bunicii. Vorbeam puțin despre meserii și viitor, însă țin minte că atunci când veneam acasă cu o notă slabă sau nu știam să rezolv, de pildă, o problemă de matematică, îmi spuneau: „învață carte, ca să nu ajungi să mergi cu vacile și caprele”. Meseriile bune erau, în viziunea lor, cele care se bazau pe o educație solidă, iar ăsta era modul lor de a mă încuraja să vreau tot timpul mai mult de la mine.

Am început prin a-mi dori mai multă libertate. Am crescut într-un loc cu multă grijă, dar căruia îi simțeam marginile și limitele: cu oră fixă de intrat în casă, cu program strict de televizor, cu indicații precise despre ce mi-e permis și ce nu, cu reguli clare despre distanța pe care o pot face, fără să cer voie, în stânga și în dreapta porții. Acum, aș putea să spun că asta e definiția unui loc sigur. Atunci, țin minte că mi se părea strâmt și eram nerăbdătoare să cresc. Voiam și eu să fiu versiunea mai tânără a bunicilor și mamei – liberă, independentă, fără să dau socoteală nimănui.

Nu visam la o meserie anume, dar visam la independență, care, de-a lungul timpului, pe măsură ce creșteam, a luat diferite forme. Mi-aduc aminte că, la 6 ani, primeam rar bani de dulciuri, așa că i-am propus mamei: „ud eu roșiile și scot ceapa, dacă mă plătești cu 10.000 de lei”. La vârsta aia, independența avea gust de gumă turbo și caramele. La 8 ani, am negociat să merg, o dată pe săptămână, la biblioteca de la căminul cultural, care era „în sus”, adică departe de casă. Era drumul săptămânal al libertății. La 14 ani, am ales liceul care era cel mai departe de casă. Eram nerăbdătoare să văd cum m-aș descurca pe cont propriu.

Nu visam la o meserie anume, dar visam la independență.

Nu mi-am ales meseria de acum. Totul a fost o înșiruire de alegeri mărunte, fără să mă-ntreb prea mult „la ce mă pricep”.

Am ales să continui studiile din facultate cu o meserie în „domeniu” pentru că așa credeam că funcționează lumea: mergi la școală, apoi la liceu și la facultate, după care te angajezi în industria pentru care te-ai pregătit.

Nu mi-am ales meseria de acum. Totul a fost o înșiruire de alegeri mărunte, fără să mă-ntreb prea mult „la ce mă pricep” sau „ce-mi doresc să fac mai departe”. Am ales să continui studiile din facultate – Comunicare și Relații Publice – cu o meserie în „domeniu” pentru că așa credeam că funcționează lumea: mergi la școală, apoi la liceu și la facultate, după care te angajezi în industria pentru care te-ai pregătit.

La 20 de ani, m-am angajat într-o agenție de comunicare și PR. Mi-era greu să le povestesc bunicilor despre ce înseamnă meseria asta, dar erau bucuroși că îmi alesesem o slujbă din categoria celor bune: „nu degeaba ai învățat atâta carte”, îmi spunea bunica. Problema este că, după o vreme, eu nu mai eram așa convinsă că jobul ăsta chiar era unul bun – munceam 10-12 ore pe zi, primeam un salariu minuscul, încercam să duc și facultatea în paralel și, după ce sacrificasem atâtea, m-am trezit spunându-mi că modul în care lucrez nu are niciun sens și e nevoie să mă opresc.

La 24 de ani, mi-am dat demisia și am pornit o mică firmă de comunicare. Dacă mă uit în spate, s-au schimbat multe de când aveam 6 ani, dar cred că, într-un fel, miza de a fi independentă a rămas aceeași. Doar că acum o definesc altfel.

Iulian Tănase, scriitor și om de radio

Foto: Alex Gâlmeanu

Cînd eram mic, spuneam că vreau să mă fac tractorist. Am aflat despre acest vis al meu într-o emisiune de la Radio Guerrilla. Se întîmpla acum vreo zece ani, să zic. Tema acelei ediții a Războiului Sfîrșitului Săptămînii, pe care o făceam chiar eu, împreună cu Mitoș (n.a. Micleușanu), era distanța dintre ceea ce spuneam noi în copilărie că vrem să ne facem cînd o să fim mari și ceea ce am ajuns, în cele din urmă, să fim. Era seară și telefoanele în direct curgeau unul după altul, ascultătorii ne făceau tot felul de confesiuni despre ei înșiși, despre devenirea lor. Eu eram la butoane, cu ochii-n patru la cele trei monitoare din fața mea, citeam și mesajele pe care secretara de emisie mi le trimitea pe un chat intern și, în tot acest timp, mă conversam și cu ascultătorii pe care îi băgam în direct. La un moment dat, secretara îmi scrie pe chat că pe una dintre cele două linii se află Natalia din Bacău. Apăs un buton, ridic calea și zic:

– Bună seara, Natalia! Ce voiai să te faci cînd erai mică?

Și Natalia spune:

– Tu, cînd erai mic, ziceai că vrei să te faci tractorist.

În starea aceea de transă radiofonică în care mă aflam, am avut nevoie de o secundă în plus ca să înțeleg că Natalia din Bacău, cu care tocmai vorbeam, era mama mea și de la care abia ce aflasem că eu, cînd eram mic, ziceam că vreau să mă fac tractorist. Am scos un țipăt de uimire și i-am spus:

– Bine, bine, hai că te sun eu după ce termin emisiunea.

Și i-am închis telefonul.

Faza e că nu m-am făcut tractorist, am devenit scriitorist, adică scriitor și, ulterior, om de radio. Sînt un tractorist ratat. Scriitor am devenit pur și simplu scriind, fără ca asta să devină vreodată o profesie, căci ar fi fost o naivitate să îmi imaginez că aș putea să trăiesc din cărțile publicate. Dar am știut destul de clar, pe la douăzeci de ani, că vreau să devin scriitor și, dacă vrei să fii scriitor, nu trebuie decît să scrii. Am scris pentru că nu am putut să nu scriu, m-am ocupat de scris ca metodă de supraviețuire. Anul trecut s-au împlinit douăzeci de ani de la prima carte publicată. În paralel cu gratuitatea scrisului meu, am avut job-uri unde, de asemenea, scriam (Academia Cațavencu, 13 ani; Revista Kamikaze, 2 ani).

Faza e că nu m-am făcut tractorist, am devenit scriitorist, adică scriitor și, ulterior, om de radio. Sînt un tractorist ratat.

Mă simt norocos nu atît pentru faptul că nu am ajuns tractorist, o meserie cît se poate de onorabilă, cît mai ales pentru că sînt mulți ani de cînd fac doar ceea ce îmi place, adică să vorbesc la microfon și să scriu (singur, în tăcere).

Cu radioul este o altă poveste, am ajuns om de radio din pură întîmplare, în 2004, cînd Grupul Cațavencu (unde lucram) și-a făcut propriul radio. Am lucrat la Radio Guerrilla aproape cincisprezece ani, mai întîi ca director de știri (asta a durat vreo două săptămîni), apoi în calitate de co-host al matinalului „Guerrilla de dimineață”, după care, din 2005, mi-am inventat propria jucărie, Războiul Sfîrșitului Săptămînii. De Guerrilla m-am despărțit anul trecut.

Așadar, joburile mele din ultimii au fost scrisul la gazete și, apoi, vorbitul la radio. De vreo cîteva luni fac podcasturi. Momentan, am trei show-uri: RSS Reloaded (împreună cu Mădălina Ștefu și Margi Cenăteanu), Tănase Show (împreună cu copiii mei, Adora și Sacha) și Antiviral. Podcast în stare de urgență (interviuri cu antreprenorii ale căror business-uri au fost grav afectate de actuala criză).

Mi-am făcut propriul studio, e o jucărie perfectă. Nici una dintre aceste ocupații ale mele nu are legătură cu tractorismul, deși există un program de DJ care se numește Traktor, doar că nu l-am folosit niciodată. 😊

Nici una dintre aceste ocupații nu are legătură nici cu studiile mele. Sînt absolvent de ASE și, ulterior, am făcut și Facultatea de Filosofie a Universității București. Mă simt norocos nu atît pentru faptul că nu am ajuns tractorist, o meserie cît se poate de onorabilă, cît mai ales pentru că sînt mulți ani de cînd fac doar ceea ce îmi place, adică să vorbesc la microfon și să scriu (singur, în tăcere).

Andra Zaharia, freelance content marketer

Mereu m-am simțit un pic nelalocul meu când alții povestesc despre ce voiau să fie când erau mici fiindcă nu am nicio amintire foarte clară despre asta.

În generală mi-a plăcut să citesc, mai ales de la 11-12 ani încolo, și mi-a mai plăcut limba engleză. Nu aveam însă niciun răspuns coerent la întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?”.

Fiindcă am moștenit urechea muzicală a mamei, o vreme am cochetat și cu ideea de a cultiva treaba asta. Am făcut lecții de canto, am participat la spectacole locale, ba chiar am fost și la preselecția pentru… wait for it… „Pop Stars” (PRO TV, cca 2002)!

Văzând că-mi place să învăț și că-s conștiincioasă, profesorul meu de canto, un domn foarte blând și bine intenționat, mi-a spus că „mai bine îmi folosesc mintea pentru asta decât cu muzica”. Sincer, nici eu nu credeam c-o să ajung vreo mare vedetă și, pe măsură ce creșteam, îmi dădeam seama că aș fi preferat oricând să petrec zile întregi citind, în detrimentul a orice altceva.

Odată declarat închis capitolul ăsta, m-am concentrat și mai mult pe școală. Call me a geek, dar îmi place să învăț și consider că e unul dintre lucrurile care mă pot scoate din orice.

Am decis prin clasa a XI-a că voi merge la Comunicare și Relații Publice la Universitatea din București. Sincer, nu-mi aduc aminte cum am ajuns la concluzia asta, însă țin minte că, citind descrierea, am simțit cum lucrurile au făcut click în capul meu. Nici în punctul ăsta al vieții mele nu știam foarte clar ce vreau să fac, dar eram convinsă specializarea asta urma să-mi ofere oportunități din care sa aleg ce mi se potrivește.

Prin anul doi de facultate, după un revelion total meh, am pornit un blog.

1 ianuarie 2008 va rămâne ziua în care, fără să-mi dau seama, am început un proiect care avea să-mi influențeze decisiv cariera. Prin blog și implicarea treptată în comunitatea online care atunci se forma, am început sa lucrez în digital content și digital marketing, fără să știu să definesc asta foarte bine la momentul respectiv.

Practic, de atunci creez conținut for a living, fie că e vorba de strategie, editing sau tactici, proiecte de conținut mai complexe sau campanii. Fac asta atât pentru clienții cu care lucrez la freelancer (16 luni and counting!), cât și pentru proiectele personale. De aproape 6 ani fac content marketing în proporție de 80% în information security, un domeniu în care se intersectează câteva dintre disciplinele care se împletesc în munca mea: tehnologie, psihologie, sisteme informaționale, ba chiar și filozofie.

Cei care nu au contact cu domeniul rămân surprinși când le spun că securitatea cibernetică e un domeniu în care elementul uman este mult mai important decât cel tehnologic. Ăsta e unul dintre motivele pentru care îmi place atât de mult ceea ce fac: simt că pot să contribui, din postura unui traducător, la educația și adaptarea celorlalți la munca și viața într-o lume în care limitele dintre online și offline aproape s-au dizolvat.

Mai e încă ceva ce-mi aduce satisfacție în munca de creare de conținut pentru zona de cybersecurity: susțin și promovez un mindset, un anumit fel de a vedea lumea axat pe câteva principii care se suprapun cu regulile mele de viață. O să menționez doar trei dintre ele:

  • O atitudine precaută, axată de prevenție;
  • Cultivarea gândirii critice care susține formarea unui mod independent de gândire, bazat pe consumul diversificat de informații din surse de încredere;
  • Dezvoltarea abilității de a înțelege și de a defini conceptul de identitate (care devine tot mai rapid una dintre problemele fundamentale de viață și de securitate online).

Faptul că lucrez cu mai multe companii din zona de securitate a informației îmi dă posibilitatea să contribui la rezolvarea unor probleme reale. Asta aduce un pic mai multă greutate muncii mele ca marketer, un rol care ne poate pune uneori în postura de a ne întreba: dar oare chiar contează ce fac eu?

Am observat tot mai des setea asta de sens în jurul meu. În perioada asta, îmi dau tot mai multă libertate să extind modul în care văd munca mea și rolul meu în industrie, în dezvoltarea clienților cu care lucrez și în propria-mi căutare.

Am observat tot mai des setea asta de sens în jurul meu. În perioada asta, îmi dau tot mai multă libertate să extind modul în care văd munca mea și rolul meu în industrie, în dezvoltarea clienților cu care lucrez și în propria-mi căutare. Așa cum visam în liceu, ce fac astăzi mă menține pe o traiectorie de învățare continuă.

Așa cum visam în liceu, ce fac astăzi mă menține pe o traiectorie de învățare continuă, cu opțiunea de a aprofunda oricând o direcție sau alta. Scrisul și crearea de conținut și relațiile pe care le inițiază sau dezvoltă m-au învățat multe despre mine, despre ceilalți, m-au ajutat să-mi găsesc intersecția în care vreau să stau.

Mâine poate că munca mea va avea o altă formă, pe care acum nici nu mi-o pot imagina, la fel ca acum 12-13 ani. Sunt pregătită să mă adaptez, știind că voi sta tot într-o intersecție, putând să aleg un drum sau altul.

Diana Cosmin, redactor-șef și owner finesociety.ro

Foto: Alina Botica

Dintotdeauna am vrut să fac ceea ce fac acum: să scriu. Am fost un copil norocos din acest punct de vedere. Deși părinții mei sunt ingineri și nu aveau nicio legătură cu lumea scrisului, eu mă jucam în iernile lungi ale anilor 80 făcând reviste din coli A4. Era joaca mea preferată și mi-a fost clar destul de rapid că asta vreau să fac pentru totdeauna.

Dintotdeauna am vrut să fac ceea ce fac acum: să scriu.

Pentru că îmi doream foarte mult să scriu, după Revoluție, când au apărut primele reviste de seriale, le trimiteam scrisori redactate de mână.

Ai mei s-au trezit cu articole semnate de mine în reviste.

Cred că ai mei s-au cam speriat când le-am spus asta în copilărie, fiindcă eram un copil de „dușmani ai poporului”: mama ca fost deportat în Bărăgan, deținut politic, iar tata ca unic fiu al mecanicului de bord al Regelui Mihai.

Dosarul meu ar fi fost ceva de vis la acea vreme. Slavă Domnului însă, aveam doar 5 ani pe atunci și până am ajuns eu la școală s-a schimbat regimul. Altfel, cred că scrisul pentru reviste ar fi rămas doar un vis.

Pentru că îmi doream foarte mult să scriu, după Revoluție, când au apărut primele reviste de seriale, le trimiteam scrisori redactate de mână (nu aveam calculator pe atunci) în care le spuneam cum mă cheamă (vârsta o omiteam) și că vreau să scriu pentru revista lor. Și anexam și un model de articol, ca să vadă ce aș putea scrie. Habar nu am de unde acest impuls și această intuiție de „marketing”, dar așa făceam.

Nu mă învățase nimeni, iar ai mei s-au trezit cu articole semnate de mine în reviste. Aveam 12 ani când au apărut primele și am continuat să scriu toată școala generală și tot liceul. Ulterior au apărut Acasă Magazin, Cosmopolitan, eu am urmat același tipar cu scrisorile (doar că de data asta le scriam la calculator).

Când a venit vremea să dau la facultate, am ascultat sfatul unei doamne speciale, cu mulți ani în presă, cu care am colaborat și care m-a simpatizat mult. Mi-a spus să nu dau la Jurnalism, fiindcă eu am un stil al meu, destul de clar și bine cristalizat, iar facultatea îl va lua și-l va înregimenta în ceva fix. Și să aleg altceva. A fost un sfat foarte bun, iar eu am ales Relații Economice Internaționale, secția engleză-spaniolă.

Îmi plăceau limbile străine și mă atrăgea Diplomația, deși am înțeles ulterior că nu e domeniul potrivit pentru mine. Eu iubeam să-mi spun opinia, să scriu lucruri care pot deranja pe alocuri, să fiu directă, iar Diplomația este tocmai despre a fi nuanțat, a nu spune niciodată ce gândești realmente, ci ceea ce se potrivește în context. Este fascinantă, e o artă, dar realizez acum că nu m-ar fi făcut niciodată fericită.

Am făcut un masterat american în Relații Internaționale și Diplomație, apoi am făcut câteva stagii la organizații internaționale din Europa, iar când m-am întors acasă s-a întâmplat să mă sune cei de la Forbes România. Revista abia urma să se lanseze, iar CV-ul meu se afla în baza de date a unui headhunter cu care ei colaborau.

Totodată, în perioada masteratului și a stagiilor eu îmi făcusem niște cărți de vizită cu „Diana Cosmin, International IR Student”, cu emailul și telefonul meu, pe care îl dădeam oamenilor interesanți pe care îi întâlneam, din domenii în care mi-ar fi plăcut să lucrez. Printre ei, și un manager de la Forbes America.

Cumva, realizez că toate gesturile de „marketing personal” pe care le-am făcut din intuiție, fără niciun plan, au funcționat. Scrisorile, acum aceste cărți de vizită… intuiția mea a fost bună.

Așa am ajuns la Forbes, unde am început ca reporter pe partea de fonduri de pensii, investiții și alte lucruri tehnice, iar într-un an am ajuns editor coordonator pe produsul „Forbes Life”, care nu exista atunci la noi, iar eu i-am făcut proiectul-pilot. Americanii îl aveau, noi încă nu.

Am fost redactor-șef Forbes Life pentru aproape 8 ani, apoi am fost redactor-șef și pentru „Up by Forbes”, o altă revistă creată de trustul la care lucram, și am coordonat între timp și proiectul anual „Forbes Kids”. În perioada Forbes, în primii ani, am lucrat direct cu scriitorul Petre Barbu, senior editor al revistei, el fiind omul de la care am învățat enorm despre scris. Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru „școala de presă” pe care am avut ocazia s-o urmez zilnic, doar lucrând în aceeași redacție cu el și având articolele editate de el. În ziua în care mi-a spus că nu mai are ce să editeze și că pot da articolele direct la paginare de acum înainte, am știut că am reușit. Că am atins un nou nivel profesional.

Din 2017 mă ocup exclusiv de platforma mea de lifestyle, Fine Society, unde scriu „despre tot ce-i fin și fain”, adică oameni interesanți, moduri de simplificare a vieții și trai sustenabil, cărți, expoziții și călătorit atipic și despre industria luxului în general.

Alin Boeru, scenarist

Primii ani din viață i-am petrecut alături de bunicii din partea mamei – cu o bunică neobosită ce se panica de fiecare dată când corpul meu se întâlnea cu pământul mai mult decât îi permitea lungimea tălpilor și un bunic medic veterinar pus pe glume, incapabil să se supere atunci când voiam să mă urc pe scara veche de lemn sau când îi aruncam sculele în fântână. Avea grijă doar să nu-i distrug radioul la care asculta Europa Liberă și nu o dată, atunci când trebuia să rămână singur cu mine, își lua tranzistorul în brațe, lăsându-mă să trântesc orice altceva îmi ieșea în cale.

Am avut parte de o primă etapă a copilăriei destul de liberă, descoperind lumea prin lupa unui sat micuț din Prahova, aproape de granița cu județul Buzău.

Mai târziu, am început să merg cu bunica la piață, atunci când vindea brânză, încurcându-i combinațiile când o întrebam de față cu diverși clienți cum de are pe tarabă brânză „de oaie”, când noi nu aveam oi. Încercând să acopere minciuna, bunica îmi explica zâmbind că luăm brânza de la un cioban din sat, vecin cu noi și (întorcându-se către clientul din fața ei) că, uneori, punem laptele de oaie împreună cu cel de vacă pentru a face un tip de brânză special – „amestic”, cum îi zicea ea. Brânza se vindea ca pâinea caldă. Deseori, imediat după pâinea caldă de la brutăria lângă care bunica prindea taraba.

Din toată libertatea copilăriei, pasiunea mea pentru brânză de diferite tipuri și o prietenie pură s-a născut primul meu vis: acela de a fi cioban. Spun că și prietenia a avut ceva de a face cu „opțiunea mea prim job” pentru că unul dintre copiii cu care mă jucam, Ion a lu’ Țurfan, mai mare decât mine cu câțiva ani, a plecat „să fie cioban” la o stână, lăsându-mă pribeag prin satul de 25 de case care pe-atunci mi se părea infinit.

Din toată libertatea copilăriei, pasiunea mea pentru brânză de diferite tipuri și o prietenie pură s-a născut primul meu vis: acela de a fi cioban.

Anii au trecut și am lăsat în urmă mai multe visuri, printre care cele mai notabile fiind acelea de tractorist și medic veterinar.

Ai mei s-au amuzat teribil de planurile mele, dar au avut grijă imediat să-mi spună că „e mai bine să învăț carte” decât să merg să stau toată ziua cu oile pe-un deal și că asta îmi va aduce mai multă satisfacție.

Anii au trecut și am lăsat în urmă mai multe visuri, printre care cele mai notabile fiind acelea de tractorist și medic veterinar. Erau „prea emoționale” și astea: prima pornea de la faptul că unchi-miu fusese tractorist și mă luase la un moment dat în cabină când se ara pământul la țară. A doua era de la bunică-miu, medicul veterniar iubit de toată lumea, care aducea atâta bucurie pe fețele consătenilor săi ori de câte ori le ajuta animalele să aducă pe lume viței, purceluși, miei. S-a terminat cu dorința de a fi veterinar când m-a călcat vaca pe picior, speriată că m-am băgat cu capul la uger să o mulg direct în gură.

Odată cu „învățatul de carte” am început să-mi diversific puțin opțiunile: prin clasa a II-a am vrut să mă fac poet, atunci când „domnișoara învățătoare” de care eram profund îndrăgostit mi-a lăudat primele poezii. Am continuat așa până printr-a V-a, când i-am arătat doamnei profesoare de limba și literatura română ce am scris și întrebând-o ce părere are. Mi-a spus fără vreo emoție că sunt lipsit de talent și că mai bine m-aș lăsa de „scris poezele” și m-aș concentra pe matematică sau altă materie care nu necesită creativitate, pe care e clar că nu o dețin. Așa s-a mai dărâmat un vis.

Am încercat să nu mai scriu. Să nu mai pun pe hârtie decât teme plictisitoare, lucruri lipsite de emoție, cifre. Sufeream. Și, în ciuda sfaturilor doamnei profesoare, asta mă zgândărea să scriu.

În clasa a VI-a, când am hotărât împreună cu 4 colegi că ne vom face trupă de rap și ne vom numi „Gashca”, am luat rolul de textier foarte în serios. Primele mele 4 piese nu s-au auzit niciodată, pentru că ne-am certat destul de repede și trupa s-a desființat.

Dar nu m-am lăsat: următoarele mele compoziții au fost prezentate în fața unui public format numai din mame, la o serbare a clasei de 8 martie, când au fost cântate pe voci în schimbare de puști fără simțul penibilului. Nu conta că n-aveam ureche muzicală, ritm sau vreun talent de interpretare. Alesesem să cântăm pentru că ne iubeam mamele și asta era suficient pentru noi. Iar mamele noastre alegeau să ne asculte pentru că ne iubeau. Profesorul de muzică a auzit de la ușă și a avut grijă ca, la prima oră pe care a avut-o cu noi, să ne sublinieze toate lucrurile pe care le greșisem. Pot spune că povestea cu muzica s-a sfârșit atunci când „a cântat copilul gras”.

Când am descoperit show-urile de umor cu Doru Octavian Dumitru și Vacanța Mare, m-a lovit ceva în moalele capului. Îi urmăream fascinat și încercam să-i imit. Rudele mele se amuzau teribil la adunările de sărbători și aruncau câte-o vorbă de șpriț peste masă: „Ăsta se face actor! Îți zic eu!”. Bam! Reconversie profesională! De-acum actor voiam să mă fac!

Prin clasa a IX-a, când coordonatorul trupei de teatru a liceului în care intrasem făcea selecția pentru noua generație, nu știa cum să mă mai evite. Slăbisem destul de mult, purtam numai tricouri mulate și-aveam o freză cu țepi gelați puternic ce mă plasau mai degrabă în zona de „artist de manele”. Nu inspiram deloc încredere pentru un viitor în zona asta, în ciuda insistențelor profesoarei de română care mă auzise citind colegilor „Povestea poveștilor”, de Ion Creangă. Simt că rugămințile ei la adresa celui care-i fusese elev în trecut au cântărit destul de mult în hotărârea de a mă primi totuși la cursurile de teatru din weekend.

Așa că am început să merg, săptămână de săptămână, la întâlnirile unor puști zgomotoși, care făceau pendulări, jucau mima, își încălzeau vocile și improvizau diferite situații.

Au urmat 4 ani de descoperire și emoții puternice. Pe scenă, în timpul exercițiilor de improvizație, dar și în afara ei, la berile fără alcool din Mon Jardin, pe canal la Sighișoara, în timpul festivalului de artă medievală, în vacanța de vară, în fața statuii lui Radu Stanian, pe prispa casei din Asău a lui Ferchiu. Un tăvălug de experiențe înghesuite-ntr-un corp inegal, care nu făceau decât să mă facă și mai confuz.

Prin clasa a XI-a credeam că știu ce vreau: să dau la teatru. Dar nu atât de mult încât să lupt pentru asta cu temerile mele și cu propunerea alor mei, care mă îndemnau să dau la ASE, să „am o meserie bănoasă”, poate la Relații Internaționale Economice, „să lucrez în diplomație, la vreo ambasadă, ceva”. Trăiam și atunci vremuri în care „artiștii mureau de foame” și „la bătrânețe ajungeau singuri și fără ajutor”.

Prin clasa a XI-a credeam că știu ce vreau: să dau la teatru. Dar nu atât de mult încât să lupt pentru asta cu temerile mele și cu propunerea alor mei, care mă îndemnau să dau la ASE, să „am o meserie bănoasă”.

Trăiam și atunci vremuri în care „artiștii mureau de foame” și „la bătrânețe ajungeau singuri și fără ajutor”.

Am acceptat târgul cu ei de a da la ASE, urmând ca din anul al doilea, să dau și la Teatru și să le fac în paralel. Numai că, în anul al doilea, am aflat că trebuie să plătesc a doua facultate, dacă pe prima am făcut-o la stat. Și UNATC-ul nu e o facultate tocmai ieftină. A fost de ajuns pentru mine să o folosesc ca scuză și să mă victimizez o perioadă, fără a lua măcar o secundă în calcul ideea că n-aș fi fost admis. În mintea mea, lucrurile erau atât de sigure, încât am eliminat toată perioada de dinainte de admitere și examenul în sine, eu „fiind deja actor văduvit de visul lui”.

Îmi dau seama acum că greșeam și că ai mei poate nu au fost de vină.  Actoria însemna multă muncă – o muncă pe care eu n-am fost în stare să o depun nici măcar pentru admitere. Mi-am mai propus ulterior să „dau la actorie”, doar așa, ca să-mi demonstrez mie că aș intra. Să pun punct unui capitol care m-a bântuit o bună parte din viață. Dar creierul meu de „om mare” a învățat rapid ce înseamnă teama, anxietatea adusă de un eșec și modul în care se poate dărâma o încredere de sine și-așa destul de fragilă. Așa că n-am mai dat.

Am încercat mereu alei ce-mi apăreau în cale: am fost o scurtă perioadă impresar muzical pentru o trupă de blues, am încercat să pun pe picioare, alături de niște colege, un ONG specializat în relații internaționale și studii de securitate, am lucrat la câteva festivaluri de film ca manager de locație și coordonator de voluntari, am fost redactor de monitorizare de presă și am petrecut 4 ani în cercetarea de piață. M-am simțit ca o busolă ce arată concomitent toate cele 4 puncte cardinale, rămânând, în linii mari pe loc, într-o locație străină mie.

Astăzi, nu știu ce sunt. Nu știu dacă meseria de copywriter pe care o am acum e cea pe care o vreau. Cea care e „pentru mine”. Îndoielile devin din ce în ce mai multe odată cu trecerea prin ani. Chițibușărelile pe care le fac pentru a mă amăgi că n-am renunțat la visurile mele de a scrie și a juca sunt alimentate cu scenarii de film scrise după programul corporatist de 9:00-18:00, în weekend și de sărbătorile legale, de câteva reclame unde ajung să spun cuvintele unui brand ca și când ar fi ale mele și de niște like-uri pe Facebook la câte-un status cu jocuri de cuvinte.

Astăzi, nu știu ce sunt. Nu știu dacă meseria de copywriter pe care o am acum e cea pe care o vreau.

Încă mai car cu mine toate aceste „meserii ratate”. Aceste piste pe care nu am ajuns niciodată să alerg cu adevărat. Din teamă sau nepricepere.

Mă mint uneori spunându-mi că mulți n-au știut cine și ce sunt până foarte târziu în viață. Nu știu dacă asta e bine sau dacă într-o zi voi constata că sunt nimic. Nimic ce merită menționat. Un element de legătură între două piese importante. Sunt, poate, omul potrivit la visul nepotrivit, fără o meserie precisă, cu degetele înmuiate în mai multe bărci, neriscând niciodată înecul, dar neajungând niciodată la țărmul insulei sale, aflat mereu într-o stare perfectă de limbo, în mijlocul oceanului.

Încă mai car cu mine toate aceste „meserii ratate”. Aceste piste pe care nu am ajuns niciodată să alerg cu adevărat. Din teamă sau nepricepere. Ele mă alcătuiesc și mă fac să duc mai departe zilele prin corporații și platouri de filmare, un poet cioban tractorist fără voce, cu frică de câini, cu trac, multă șarjare și destulă emfază artificială pusă în rolurile mici care-i încap pe mâini, un mix despre care nu știi dacă e bun sau rău, dar pe care-l torni într-o cană cu apă fierbinte pentru a-l gusta măcar.

Foto din interiorul articolului: arhivele personale ale celor intervievați

Foto slider homepage: Gilberto Parada pe Unsplash

Foto featured image: Markus Spiske pe Unsplash

Ți-ar plăcea și...

Nu sunt comentarii

    Lasă un comentariu