Prevestitor

Treizeci

Nu mi-a plăcut niciodată să-mi serbez zgomotos ziua de naștere. Pentru fiecare an care trecea, aveam doar două reguli: să nu muncesc și să trec cu bine de acel moment – care venea negreșit – în care deveneam, fără să vreau, nostalgică.

M-am născut în 1990. Despre nașterea mea știu doar că mama a primit-o cu surpriză – își dorea să fiu băiat – și că a lăsat ceva urmări, așa că pe loc s-a hotărât că un al doilea copil nu va mai exista (lucru care pe mine nu m-a deranjat niciodată, mi-a plăcut să fiu singură la părinți).

Am crescut la țară, supravegheată îndeaproape de bunica mea, cu care m-am ținut de șotii mult timp și cu care-am împărțit, pe rând, povești, râsete și povețe.

Din copilărie, memoria mea a selectat niște momente absolut la întâmplare, cu care am rămas.

Când eram trimisă să dau la câine ultima bucată de pâine uscată, înmuiată în apă, iar eu o mâncam deja pe jumătate până să mai ajung în grădină și să-l hrănesc pe Grivei.

Când încercam să transcriu, cu tata, versurile piesei „Liberă la mare” de la André, de pe o casetă pe care eram foarte mândră c-am pus mâna (serios, voi ați ascultat vreodată cu atenție versurile alea?!).

Când am încuiat-o pe bunica pe exterior în WC-ul din curte, în timp ce avea mâncarea pe foc, iar eu nu mai ajungeam să o descui la loc și ea țipa deja după mine „drac împielițat, draaaac împielițat”.

Când am încuiat-o pe bunica pe exterior în WC-ul din curte, în timp ce avea mâncarea pe foc, iar eu nu mai ajungeam să o descui la loc și ea țipa deja după mine „drac împielițat, draaaac împielițat”.

Când am fugit de-acasă – sau, de fapt, când nu m-am mai întors de la grădiniță – și am ieșit pe caldarâm cu prietena mea cea mai bună de-atunci, pregătite să mergem la scăldat, pe gârlă.

Când mergeam la orele de canto săptămână de săptămână și trebuia să ne trezim cu noaptea-n cap, ca să prindem microbuzul de Ploiești, în care mie mi-era rău de cele mai multe ori, de ajungeam pe jumătate lividă în sălița de doi pe doi unde trebuia să cânt.

Am avut o copilărie fericită, deși nu am fost chiar copilul tipic de la țară. Ai putea spune că, obișnuit cu o curte mare și o grădină generoasă, nu aș fi putut deveni niciodată adultul hiperalergic de mai târziu. Însă adevărul e că nu ieșeam prea mult din casă, nu-mi petreceam vremea la poartă, ca alți copii de vârsta mea. Eram o fată cuminte, studioasă, căreia tata îi rupea paginile de la caietul dictando până scria caligrafic și citeț și ultima buclă de la „l”.

Am ajuns să fiu rapid luată la ochi de copiii din clasa mea pe motiv de „tocilara, uite tocilara”, iar cine spune că nu exista bullying de pe-atunci – se înșală. Probabil că și de-asta mi-am dorit să plec mai repede la oraș la liceu. Nu simțeam că mă potrivesc, nu știam cine vreau să fiu, mă dădeam atât după cine mi se părea mie mai cool la vremea respectivă, dar în același timp îmi și plăcea realmente să fiu bună la învățătură.

Orașul trebuia să fie salvarea mea. Era șansa mea să o iau de la capăt și să rescriu paginile despre mine.

Dar socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Mi-am dat seama repede, la liceu, că am multe de recuperat în ochii celorlalți. Că pentru alții – profesori și colegi deopotrivă – eu sunt „fata de la țară”, încă un elev venit cu note mari de la sat, favorizat de sistem și care nu știe neapărat „de 10”.

Așa că am învățat frenetic, m-am luptat să demonstrez, am dus bătălii cu mine până m-am transformat în altceva și până când am simțit pentru prima dată că încep să semăn cu o variantă mai apropiată de mine: o adolescentă care a început să asculte rock și care, pentru un an de zile, n-a mai ieșit din negru până nu și-a exasperat de tot părinții.

Din liceu, mai duc cu mine niște amintiri (cele mai multe au în centrul lor statul la un cămin de fete din Ploiești, din care puteai să ieși doar cu bilet de voie în afara orelor de studiu și în care gardienii se uitau urât la tine dacă întârziai chiar și 15 minute).

Când ne trezeam la 6 dimineața, ca să mergem la cantină să mâncăm mic-dejunul. Ne picau ochii de somn, ne uitam în gol pe tot parcursul mesei, iar eu puneam la întâmplare ingredientele pe felia de pâine, ca să termin mai repede. De multe ori, asta provoca nedumerirea colegelor de cameră, la care eu răspundeam mereu cu un „Ce? Tot acolo ajunge.”

Când ne trezeam la 6 dimineața, ca să mergem la cantină să mâncăm mic-dejunul. Ne picau ochii de somn, ne uitam în gol pe tot parcursul mesei, iar eu puneam la întâmplare ingredientele pe felia de pâine, ca să termin mai repede. De multe ori, asta provoca nedumerirea colegelor de cameră, la care eu răspundeam mereu cu un „Ce? Tot acolo ajunge.”

Când ne trezeam fără mâncarea pe care o aduceam cu sârg de-acasă și pe care o lăsam, cu prea mare încredere, în frigiderul comun. Ajungeam să mâncăm de multe ori ce mai găseam: vreun pate cu roșii, „ardei cu ardei” (nu mai aveam nici pâine uneori) și împărțeam frățește totul.

Când stăteam la povești cu supra’ (supraveghetoarea), care se prefăcea apoi că ne dă stingerea cu strictețe – ceea ce se și întâmpla pentru alte fete din cămin –, dar ne lăsa se ne acoperim ușa cu ceva, încât să pară că ne-am culcat.

Așa s-a dus și liceul.

Spre facultate, am mers mai mult dând cu banul. În timp ce alții se plângeau de viața de cămin – pe care o experimentau pentru prima dată –, eu eram deja obișnuită cu ce-nseamnă să-ți duci existența la comun, mereu la numai 2 metri de cineva care poate să îți observe fiecare mișcare.

Așa că am primit bucuroasă alte amintiri și întâmplări.

Când am ajuns în căminul de la Grozăvești, unde îmi lăsasem cu două zile înainte câteva haine și am întâlnit-o pentru prima dată pe cea care urma să-mi devină colegă de cameră. Purta o bluză foarte asemănătoare cu ceva ce aveam și eu, nu am putut să nu remarc imediat. Mi-a spus: „Aaa, da, am găsit-o în dulap”. Era chiar bluza mea.

Când am ajuns în căminul de la Grozăvești, unde îmi lăsasem cu două zile înainte câteva haine și am întâlnit-o pentru prima dată pe cea care urma să-mi devină colegă de cameră. Purta o bluză foarte asemănătoare cu ceva ce aveam și eu, nu am putut să nu remarc imediat. Mi-a spus: „Aaa, da, am găsit-o în dulap”. Era chiar bluza mea.

Când ne uitam seara pe tavanul înalt și erau o mie și una de musculițe și gângănii mici de care nu reușeam să scăpăm, iar a doua zi, nu știu cum se făcea, dispăreau toate subit. Colegele mele glumeau: „Las’, că le-a aspirat Alexandra pe toate în somn”.

Când am pățit și eu – ca aproape toți cei care-au stat vreodată la un cămin bucureștean – să fiu invadată de gândaci, pe care i-am găsit („auzit” – ar fi mai potrivit) în frigiderul colegei mele, ce nu se mai închidea bine pentru că trebuia dezghețat. N-am mai putut să-nchid un ochi toată noaptea și ăla a fost momentul decisiv în care mi-am zis că am trăit destul prin cămine, cu viața-mpachetată în valize, cu mâncare gătită la plita electrică și rufe uscate pe hol.

Viața mea a cam luat-o la galop de-atunci.

Am vrut să plec la studii în afară și apoi m-am răzgândit. M-am despărțit și-am plâns (și nu neapărat în ordinea asta). M-am angajat. M-am mutat. Am schimbat 3 locuri de stat în București. Am învățat orașul pe de rost. Am lucrat timp de aproape 8 ani în același loc. Am plecat și am pornit pe cont propriu profesional.

La 30 de ani, nu am cu siguranță chiar ziua de naștere pe care mi-aș fi dorit-o. În plină pandemie, încă mă gândesc la cum mi s-a dat peste cap toată viața în ultimele săptămâni.

Trebuia să fiu în Bologna astăzi. Apoi, trebuia să-mi iau timp de respirat undeva prin creierii munților, în Măgura. Am renunțat pe rând și la una, și la alta.

Stau în schimb în casă, beau un pahar de prosecco și rememorez toate câte mi s-au întâmplat în 30 de ani de viață. 30 de ani de bune și rele, de tragi-comice, de haz de necaz, de terapii, schimbări, temeri, greșit și luat de la capăt.

Nu știu care-i însemnătatea mai mare a tuturor acestor lucruri. Refuz să mă plâng, dar nici nu pot să nu mă-ntreb: încotro?

Treizeci. Treizeci de ani în care-am învățat că lucrurile te pot surprinde, că nu controlezi de fapt nimic, că trebuie să iei viața așa cum vine, că ne vom așeza cumva, că nimic (nici bun, nici rău) nu e definitiv.

Treizeci de ani în care-am învățat că lucrurile te pot surprinde, că nu controlezi de fapt nimic, că trebuie să iei viața așa cum vine, că ne vom așeza cumva, că nimic (nici bun, nici rău) nu e definitiv.

Tot înainte.

Foto slider homepage: Anne Nygård pe Unsplash

Foto featured image & foto interiorul articolului: Marina Lima pe Unsplash

Ți-ar plăcea și...

2 Comentarii

  • Reply
    Razvan
    05/04/2020 at 15:36

    La multi ani, fără sonor 😀
    Imi plac poveștile personale, pe a ta am citit-o pe nerăsuflate.

    • Reply
      Alexandra
      05/04/2020 at 19:12

      Mă bucur şi mulțumesc mult pentru gând. 🙂

Lasă un comentariu