Prevestitor

[interviu] Anca Vancu, jurnalist „Adevărul“: „Ca să scoţi o poveste mai bună, vorbeşte cu un om ca şi cum aţi ieşi la o cafea“

© Facebook Anca Vancu

 

Ancuţei nu i-am spus niciodată Anca. Pentru cei care o cunosc, e lesne de-nţeles de ce.

Ancuţa e printre acei oameni pe care îi văd o dată într-un an – pentru că Dumnezeu ştie de ce nu reuşim să ne planificăm revederile ca la carte –, dar de care mă leagă multe lucruri: un pic de voluntariat studenţesc, o pasiune comună pentru scris şi poveşti şi prea multe similarităţi pe care ni le-am descoperit de-a lungul timpului.

Chiar dacă ea e de obicei de partea cealaltă a mesei, în rol de intervievator, povestitor şi jurnalist – lucrează la „Adevărul” de mai bine de 5 ani , sau poate tocmai de aceea, am fost eu cea care a luat-o la întrebări de data asta. Pentru că are la fel de multe de zis pe cât spune ea că mai are de învăţat.

Aşa că ne-am întâlnit la un vin şi am început să povestim. Despre cum i se pare că s-a aruncat de fiecare dată în gol în lucrurile pe care le-a făcut, despre cât de greu i-a fost la începuturile ei ca jurnalist, despre nesiguranţe şi lecţii personale, dar şi despre cărţile şi filmele de care se bucură.

Ancuţa, îţi mulţumesc că ai avut răbdare. 🙂

***

Cum ai trecut tu de la cifre şi economie la o redacţie de ziar? De unde ai pasiunea pentru scris?

Îmi dau seama că m-am aruncat în gol într-un fel sau altul. Eu am făcut ASE. Eram la Facultatea de Marketing, în anul I de facultate, când am încercat să intru pentru prima dată în VIP (Voluntari pentru Idei şi Proiecte), un ONG studenţesc în care nu am fost acceptată de la început. Am încercat şi a doua oară, apoi am şi participat la două dintre proiectele lor şi abia în anul al treilea, când adunasem deja mai multă experienţă, am reuşit să intru.

Venisem cu gândul de a organiza proiectul lor de marketing – Impact Marketing School – şi de a fi parte din departamentul de vânzări. La vânzări, mai precis departamentul unde învăţam cum să fac fundraising, nu mă pricepeam deloc. La momentul respectiv, pentru mine era ceva SF să sun oamenii şi să-i conving să îmi dea o sponsorizare pentru un proiect. Fiind şi o persoană destul de timidă – când eram mică mă înroşeam de fiecare dată când aveam teză la matematică, încât trebuia să vină profesoara şi aproape să mă ia în braţe că să îmi recapăt curajul –, am luat asta ca pe o provocare.

Tot o provocare pentru mine a fost când m-am decis să mă alătur singurului proiect din zona de scriitură al ONG-ului, ziarul Carevasăzică. Eu nu mai scrisesem înainte mai nimic. Nu-mi aduc aminte nici măcar să fi ţinut vreun jurnal.

© Facebook Mic dejun de București

© Facebook Carevasăzică

Am ales ziarul pentru că mă forţa să merg să mă întâlnesc cu oameni, să mă gândesc la nişte întrebări pentru ei, apoi poate chiar să scriu un articol despre ei. O poveste. Pe atunci, noi construiam un ziar „după ureche“, nu aveam habar despre ce presupune o redacţie sau structura unui text. Primul meu articol pentru „Carevasăzică“ a fost un interviu. Am simţit că e varianta mai uşoară, ştii? Practic nu trebuia să compun eu nimic propriu-zis, ci să redau poveştile şi părerile altcuiva. Chiar după acel prim interviu, de la care am plecat roşie ca focul, mi-am dat seama că, de fapt, nu era deloc simplu ceea ce pare „să pui, aşa, nişte întrebări“.

 

© Facebook Mic dejun București

În ce punct ai început să te simţi confortabil cu scrisul şi cum ai ajuns jurnalist?

În paralel cu lucrul la ziar (şi mai apoi coordonarea lui), eram intern în departamentul de marketing al unei multinaţionale din zona de telecom. Testam povestea cu marketingul şi aveam provocări şi lucruri de învăţat şi aici, dar în acelaşi timp îmi lipsea ceva. Nu aveam satisfacţia aia imediată – ca atunci când reuşeam la Carevasăzică să obţinem un colaborator important sau când cineva ne răspundea încântat că uite, mai există tineri care vor să scrie şi să facă un ziar.

Aveam şi un bun prieten care lucra la „Adevărul“ şi de ale cărui poveşti despre mers pe teren, întâlnit diverşi oameni etc. eram fascinată. El mi-a spus despre un post liber într-o echipă foarte faină şi, pe scurt, povestea a fost cam aşa: „Vino, o să înveţi lucruri, vedem noi ce şi cum. Vezi tu dacă-ţi place, dacă te pricepi”. Aşa că, atunci când am terminat programul de internship în compania de telecom, am mers la un interviu pentru „Adevărul“. Şi, de atunci, iată-mă.

M-am aruncat din nou în gol. Nu ştiam nimic despre meseria asta. Mai mult, contextul din jurul „Adevărul” era la vremea respectivă unul sensibil, nici nu ştiam dacă o să-mi primesc salariul în viitoarele luni. Dar îmi doream să încerc cartea asta, în ciuda spaimelor de un posibil eşec.

Cum a fost acest început pentru tine, până la urmă?

Lucrul cel mai bun a fost că nu a trebuit să scriu din prima săptămână texte serioase. Mergeam din când în când la câte-un interviu, pe teren, la un reportaj.

Primele texte editate mi s-au întors de-a dreptul sângerate de corecturi! Chiar dacă eram bulversată la început şi credeam că nu am ce să caut în meseria asta pentru că textele arătau cum arătau, asta m-a ajutat foarte mult pe termen lung. Am început să citesc foarte multe articole, din ziare şi reviste diferite, de la ştiri scurte la reportaje de zeci de mii de semne şi să îmi pun întrebări – de ce textele sunt scrise în felul ăsta, cum să fac să am formulări mai interesante, să nu sune totul plat, să nu mă pierd în detalii şi multe altele. A fost greu la început. Mi-e şi acum, câteodată, pentru că poate frământările de la început s-au mai aplanat, dar apar alte întrebări şi preocupări legate de meseria asta.

Ce te face să şi rămâi aici după mai bine de 5 ani?

Simt că mai am multe de învăţat şi de îmbunătăţit. Dacă răsfoieşti „Weekend Adevărul“, ai să vezi că e o publicaţie cu multe poveşti. Despre un olimpic, o călătorie prin ţară, un portret al unei personalităţi istorice etc. Asta e o provocare constantă – să cauţi subiecte, să-ţi scrii mai bine poveştile, să le documentezi bine. Dar poţi să te şi blazezi uşor, chiar şi în alergătura asta.

Un motiv de bucurie şi de împlinire poate să fie atunci când te vezi cu un om şi-ţi spune un lucru frumos, pe care nu l-a mai povestit în alte interviuri. Eu găsesc o mică pasiune până şi în asta. Avea dreptate, acum cinci ani, fostul colegul care-mi spunea că o să învăţ lucruri. Încă mai am ce şi asta e cel puţin un motiv care mă face să nu-mi pierd interesul.

Ce poţi să-mi spui despre momentele mai dificile pe care le-ai avut, ca jurnalist şi povestitor, în toţi aceşti ani? Prin ce temeri ai trecut de-a lungul timpului?

Sunt foarte multe şi mai ales la început. Tocmai pentru că nu sunt un om care să fi avut o experienţă anterioară sau o chemare în meseria asta – nici măcar nu am făcut un profil uman –, la fiecare articol cred că am simţit o presiune foarte mare şi o greutate aproape fizică, la un moment dat. Nu vreau să zic că a fost o caznă, dar cred că pentru mine a fost mai dificil să scriu decât pentru alţii, cărora poate le vine mai natural.

Mă gândeam ce fac, cum fac. Nu mă agăţam clar de răspunsul „care-i subiectul?“ şi mă pierdeam în detalii de cum să încep frumos textul, să zicem. Nu sunt sigură că acum stăpânesc asta perfect. Dar e mai greu până te apuci efectiv să scrii. Presiunea de dinainte de a te pune la masă e mai mare decât scrierea efectivă. Există suişuri şi coborâşuri, până la urmă. Mai contează şi cum te simţi cu textul respectiv, cu persoana pe care ai intervievat-o, cu subiectul despre care urmează să scrii.

Am mai avut şi am teama de a greşi, de a da o infomaţie incorectă. Mi s-a întâmplat şi a fost ruşinos. Am adesea întrebări eu cu mine şi mi-e dificil uneori chiar şi după atâta timp. Dar aici e probabil şi frumuseţea – că încerc să nu mă blazez, că mai am multe de învăţat şi descoperit, cum spuneam.

Ai făcut foarte multe interviuri cu nume mari de la noi, din zona culturală şi nu numai. Ce interviu ţi-a rămas cel mai aproape?

Ah, şi eu fac asta, pun întrebări „cu cel mai“ şi „cea mai“. Îmi dau seama ce greu e acum să zic ceva. Uite, cel mai recent interviu l-am povestit colegilor înainte să-l transcriu. Este cu caricaturistul Ion Barbu şi e foarte haios. Multă vreme, reciteam din când în când interviul cu tatăl lui Tudor Gheorghe. Un bătrânel care locuia în Podari, aproape de Craiova. Am făcut interviul ăsta chiar în Ajun de Crăciun. Pe lângă faptul că viaţa lui a fost spectaculoasă, cred că ce mi-a plăcut mult a fost cât de spectaculos şi-a povestit-o.

În general, îmi plac foarte mult discuţiile cu scriitorii, pentru că au tot timpul cuvintele la ei. Sunt oameni care au scris mult despre experienţele pe care le-au trăit şi care ştiu să povestească foarte frumos despre o alegere sau despre ceva ce li s-a întâmplat. Au şi un amestec interesant de umor şi autoironie. E o plăcere să îi asculţi.

Interviurile cele mai reuşite, să le spun aşa, sunt şi cele cu persoane mai în vârstă, diverşi istorici, academicieni, matematicieni, oameni de ştiinţă etc., care au trăit multe şi au o anumită experienţă de viaţă – au trăit şi în comunism, au trecut prin războaie, prin Revoluţie – şi au ce povesti. Până la urmă, fiecare om pe care-l întrebi tot felul de lucruri despre viaţa lui personală şi profesională, îți dai seama că are destule să-ţi spună.

De-a lungul timpului, am fost la mai multe evenimente care te învaţă cum să spui poveşti, am citit multe articole despre cum să scrii mai bine, i-am ascultat pe alţii spunând cum să devii foarte bun la asta şi tot aşa. Tu ce crezi că e de făcut dacă vrei să fii un povestitor mai bun?

Şă ştii că şi eu tot de la jurnaliştii mai experimentaţi notez sfaturi. Nu ştiu, dacă ar fi să ne raportăm strict la interviu, atunci când vorbeşti cu oamenii cred că, la un moment dat, e doar despre a pune întrebarea „dar de ce?” sau „dar cum?”, fără să le intri neapărat în intimitate. Adică să fii curios. Mie nu mi-a ieşit mereu. Mi s-a întâmplat să merg la un interviu, persoana respectivă să-mi spună ceva care putea să ducă la o poveste interesantă, dar din ruşine, din lipsă de fler în momentul ăla, n-am întrebat şi am mers la următorul subiect scris pe agendă. Mă enervez foarte tare pe mine când transcriu şi-mi dau seama că n-am fost atentă să merg mai departe cu povestea.

© Facebook Anca Vancu

Mie mi s-a întâmplat ca discuţiile relaxate să fie cele mai complexe. Poate e nevoie, uneori, ca să scoţi o poveste mai bună, doar să vorbeşti pur şi simplu cu un om ca şi cum aţi ieşi la o cafea. O discuţie umană, informală poate să aibă o forţă anume.

M-am luptat uneori cu tendinţa anumitor persoane pe care le-am intervievat de a vrea să controleze ceea ce apare despre ele. Care vor să cosmetizeze mult, de exemplu, unele aspecte care le pun într-o lumină negativă, după părerea lor. Or, nimeni nu crede că doar aşa e viaţa; nu e totul roz, dimpotrivă. Sunt lucruri care ne apasă mult, dar din care învăţăm şi care ne fac să fim mai buni.

Apoi, cred că e important să scrii foarte mult şi să citeşti foarte mult. Cred că e o chestiune de exerciţiu, cum spun mulţi. Şi eu sunt în căutarea asta de cum să fac să scriu mai bine. E, cum se spune, 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie. Pur şi simplu te pui la masă şi scrii.

Cum te pregăteşti tu pentru un interviu? Ce ţi se pare cel mai important la felul în care îţi faci tu meseria?

În principiu, citesc înainte tot ce s-a mai scris despre un om şi-mi notez ce mi se pare interesant şi aş vrea să dezvoltăm. Adică documentez cât mai mult. Cred că e prima regulă din fişa postului.

Multe dintre interviurile pe care le fac eu sunt biografice. Şi cu fiecare om în parte e diferit, asta e frumuseţea. Poate ai habar despre un om că are mai mult umor decât altul sau că are o trăsătură aparte. Dar nu ştii niciodată la ce să te aştepţi până nu-l întâlneşti. Acolo, faţă-n faţă cu el, poţi să ai multe surprize.

Întreb despre tot felul de lucruri din viaţa persoanei din faţa mea – de la jocurile copilăriei, relaţia cu părinţii, până la momentul succesului. Mă interesează şi dacă cineva s-a julit în genunchi când se juca în faţa blocului, dar şi cât de greu i-a fost să facă primii bani din profesia pe care şi-a ales-o. Insist pe poveşti, pe experienţe personale.

Uneori, dacă e vorba despre oameni des intervievaţi de-a lungul timpului, e firesc ca anumite întrebări să se repete, ceea ce poate fi obositor pentru ei. Eşti nevoit să treci prin relativ aceleaşi lucruri prin care poate au mai trecut şi alţii, şi aici apare provocarea să te apropii altfel de aspectele alea biografice, ca să ajungi la alte poveşti nespuse.

E deseori şi o chestiune de chimie. Aici am avut noroc. Eu am o figură de copil, n-am încotro. Şi cum m-am întâlnit de multe ori cu oameni mai vârstnici, care au o tonă de poveşti, sunt privită probabil ca o nepoată sau o fiică curioasă şi cred că le vine mai uşor să mi se deschidă. (râde)

Care e lucrul cel mai important pe care l-ai învăţat din meseria asta până acum?

© Facebook Anca Vancu

Că toate opiniile contează. Şi despre orice scrii, fie că e o investigaţie sau un portret, you have to act in good faith.

Ce crezi că reprezintă „eşecul” în meseria ta?

Cred că te simţi cu adevărat neputincios atunci când ai un subiect tare şi nu reuşeşti să-l povesteşti, să-l faci bine. Asta poate să însemne de la a scrie o ştire – mai ales în domenii mai aspre ca economia sau justiţia – și a nu reuși s-o faci pe înţelesul tuturor, până la un material în care nu ştii exact ce urmăreşti şi te pierzi în detalii. Mă refer la exemplele astea pentru că am trecut prin ele. E necesar să faci comparaţii lumeşti, accesibile.

Şi cred că simplitatea şi claritatea contează mult în scris. Nu e nevoie să te foloseşti de epitete ca să fii emoţionant sau să scrii bine. De fapt, s-ar putea ca uneori artificiile să lase o notă de subiectivism. Articolele care mi-au plăcut cel mai mult, care te trec prin tot felul de sentimente, negative, de empatie, sunt alea într-o limba română foarte curată.

Eşti un om deschis către foarte multe zone. Cum ai descoperit lectura, de exemplu?

Partea proastă e că eu am început să citesc serios relativ târziu. Cred că prin liceu am început să fac primele schimburi de cărţi. În facultate am început şi să îmi cumpăr mai multe cărţi, dar în general erau pe dezvoltare profesională şi personală, lecturi sau autori pe care nu ştiu dacă i-aş mai recomanda acum.

Am mers pe recomandările prietenilor, urmăream ce lansări erau la târgurile de cărţi, citeam topuri de cărţi de citit într-o viaţă, chestii de-astea. Nu mi-am propus neapărat să citesc o carte pe săptămână, deşi ar fi fost un obicei sănătos, dar ţineam să am mereu o carte la mine. Concluzia e că n-am niciodată suficient de mult timp să citesc pe cât aş vrea.

Ce îţi place să citeşti în general? Spune-mi câteva recomandări sau lecturi care ţi-au plăcut foarte mult de-a lungul timpului.

Mi-am înnebunit colegii şi prietenii cu Elena Ferrante! E una dintre lecturile recente – întreaga tetralogie, de fapt – şi mă număr printre oamenii fascinaţi de poveştile ei şi de modul captivant în care le spune. Oricine ar fi Elena Ferrante, e o excelentă povestitoare… sau un excelent povestitor (râde).

Recomand cu încredere J.R. Moehringer, „Dulcele Bar”. Mulţi îl descoperă pe Moehringer prin lăudata – şi pe bună dreptate! – autobiografie a lui Andre Agassi, al cărei editor este.

Dar nu sunt un cititor foarte organizat. Văd ceva, aud câte ceva despre o carte, o cumpăr şi o citesc. Cam aşa. Prin facultate, am avut o perioadă când citeam mult George Orwell, de exemplu. Ciudat sau nu, n-am început lecturile nici cu „1984” şi nici cu „Ferma Animalelor”, ci m-a cucerit mai întâi cu „Aspidistra să trăiască”. Atunci recuperam lecturi de la autori clasici ca Mihail Bulgakov, pe care mulţi le citiseră în liceu poate, până la cărţi scrise Gabriel García Márquez, José Saramago sau Giovanni Papini. „Un om sfârşit“ mi-a plăcut la nebunie!

Cred că un mare câştig al meseriei e că m-a apropiat mult de scriitori tineri contemporani, de poezia românească, de proză scurtă. Descopăr multe idei de lecturi direct de la oamenii cu care ajung să stau de vorbă la interviuri, iar din bula mea de Facebook ajung la mine recomandări de cărţi foarte bune. Am început să cumpăr şi să citesc autori români în ultimii ani. Mi se pare un exerciţiu sănătos să intru într-o librărie, să merg la rafturile cu autori români şi să aleg o carte de poezie, de exemplu. Recomand. Şi recomand şi o lectură foarte mişto: Lavinia Branişte, „Interior zero“.

Dilema cititorului înfocat: eşti genul de cititor care abandonează cărţile despre care îşi dă seama că nu îi plac?

Mă simţeam vinovată la început să las o carte. Cred că în continuare mi-e greu să abandonez cărţi. Mă gândesc mereu că sigur o să descopăr ceva, că e ceva acolo din care voi avea ceva de învăţat: o frază, o întâmplare, o expresie anume. Mi se pare cumva nedrept pentru omul care a scris cartea să nu o duc până la capăt.

Care e relaţia ta cu filmul? Eşti apropiată de domeniul ăsta?

Îmi place foarte mult să mă uit la filme cât mai diferite, dar cred că sunt la fel de obişnuită ca orice alt om la capitolul ăsta. Şi în cazul filmelor, am aceeaşi poveste cu „descoperirea“ scriitorilor contemporani români. Încerc să văd cam tot ce apare nou într-un an în materie de filme româneşti – oricum, nu sunt aşa de multe. Acum câţiva ani eram fană a filmelor lui Nae Caranfil, acum am o coardă sensibilă pentru cele regizate de Cristi Puiu şi Radu Jude.

Sunt câteva festivaluri la care îmi place să merg. Les Films de Cannes à Bucarest e unul dintre ele. Mă uimeşte şi mă bucură în continuare interesul mare pentru genul acesta de eveniment; e o nişă cu siguranţă, dar prinde foarte bine. Am fost odată şi la TIFF şi e superbă atmosfera de acolo, în care alergi de la un cinema la altul ca să vezi cât mai multe filme.

Îmi place mult şi One World Romania. Mă simt apropiată de documentare poate şi pentru că mi se pare că, într-o anumită măsură, implică un demers similar cu cel din jurnalism.

© Facebook Anca Vancu. Ancuța discutând chiar cu directorul festivalului One World Romania (Alexandru Solomon) și directoarea programului OWR la Școală (Petra Dobruska) în cadrul Adevărul LIVE

 

Ce mi-a plăcut şi-mi vin acum în minte: două documentare româneşti ceva mai vechi – „Toto şi surorile lui“ (r: Alexander Nanău) şi „Metrobranding“ (r: Ana Vlad, Adi Voicu) – şi un lungmetraj de trei ore, dar nu asta contează, „Aurora“ (r: Cristi Puiu).

Atunci spune-mi și trei filme străine pe care le-ai putea revedea oricând, de oricâte ori.

Inside Llewyn Davis, There Will Be Blood şi No Country for Old Men. Am stat fără să respir la filmele astea, sunt extraordinare.

Ce alte filme se mai află în topul preferințelor tale?

Ceva ce mi-a plăcut recent mult: Twelve Angry Men. E un film vechi, dar foarte actual. Uneori îmi place să mă delectez şi cu filme mai uşurele, feel-good movies. Sunt fană a seriei Mission Impossible!

Dintre filmele low-budget, mi-au rămas în minte două: Taxi al lui Jafar Panahi, câştigătorul Ursului de Aur în 2015, şi Winter Sleep al lui Nuri Bilge Ceylan, care a obţinut Palme D’Or acum trei ani la Festivalul de la Cannes.

Se zice că suntem în plină perioadă de aur a televiziunii şi, ca atare, a serialelor şi mini-seriilor TV. Anul ăsta aproape că am ajuns să mă uit mult mai mult la seriale decât la filme. Cum stau lucrurile la tine? Ce-ţi place să vezi?

Mă uit cât să simt că nu-mi mănâncă chiar tot timpul liber, dar mai fac excese. Dintre cele „la modă“, Narcos îmi place, deşi mai am de văzut al treilea sezon. M-a ţinut incredibil de mult Stranger Things – asta înseamnă că am văzut ambele sezoane în două nopţi. Nu pot să zic că am fost neapărat şi impresionată până la final.

M-am mai uitat la Taboo. Îmi place mult Tom Hardy. La House of Cards, la Westworld, la Sherlock Holmes şi am mai început şi altele pe care, la un moment dat, le-am abandonat. Nu ştiu dacă am neapărat un preferat al tuturor timpurilor, dar m-aş uita oricând la Seinfeld.

Trebuie să spun că, dintre toate serialele văzute recent, cel mai mult m-a impresionat seria nouă de documentare realizată de BBC, Planet Earth II, care e continuarea serialului TV apărut în 2006. Sunt şase episoade spectaculoase despre natură. Da, natură! Acum câteva săptămâni, a apărut o altă serie, Blue Planet II, despre lumea oceanelor, şi sunt foarte entuziasmată. Te uiţi la peşti pe muzică de fundal realizată de Hans Zimmer şi de Radiohead!

A, şi sunt unul dintre oamenii care n-au văzut niciun episod din Game of Thrones.

***

Câteva dintre interviurile realizate de Ancuţa puteţi citi aici, aici şi aici.

© Facebook Carevasăzică. Foto: Cătălin Georgescu. Am lucrat alături de Ancuța la Carevasăzică. Aici suntem la lansarea numărului al patrulea, pe scena din fostul Club Control 

Ți-ar plăcea și...

Nu sunt comentarii

    Lasă un comentariu