Prevestitor

Cu ce-am rămas după The Power of Storytelling (#story18). 6 lecții personale

Nu prea sunt fanul conferințelor de la noi. Poate că or fi ele un mijloc bun de socializare (whatever that means), dar, dacă mă uit doar la conținut, de prea multe ori aud doar speech-uri de vânzare și veșnicul „ia uite ce frumoși și deștepți suntem noi”.

Excepție face mereu The Power of Storytelling, evenimentul organizat de cei de la Decât o Revistă, la care am participat anul ăsta pentru a cincea oară.

Deși nu te învață negru pe alb cum să faci să scrii o poveste bună, cei care vin în fața ta îți demonstrează pe loc, chiar prin discursul pe care îl țin, ce înseamnă să fii povestitor. Tema de anul acesta a fost „Rewrite”, o încercare de a rescrie prejudecăți, credințe, emoții și discursuri care au fost fixe pentru mult timp (sau care ne vin în minte instant despre anumite subiecte).

Și da, uneori te frustrezi; da, alteori te emoționezi foarte tare (deseori, dacă ești ca mine). Dar nu, nu-ţi vine să pleci. Nu poţi să o faci. Ceva te ţine acolo, oricât de mare ar fi emoţia sau frustrarea. Ceva te ţine lipit de scaun şi de vorbele celui de pe scenă. Poate că nu ești de acord cu tot ce auzi sau mai bați nervos din picior când nu-nțelegi unde se duce o poveste sau alta, dar PoS e o experiență subtilă de fiecare dată.

Astea-s învățămintele mele personale și lucrurile pe care le-am aflat de la #Story18 (pentru că informațiile foarte detaliate le găsiți chiar la ei pe site și n-aș vrea neapărat să mă repet):

♦ Poveștile bune sunt cele de care-ți pasă la cel mai intim nivel

Mi se pare că numitorul comun al tuturor poveștilor pe care le-am auzit timp de două zile pline a fost ăsta: tuturor povestitorilor (jurnaliști, regizori, oameni de media, fotografi etc.) le-a păsat foarte tare de subiectul sau persoanele despre care scriau. Îi interesa pe bune ce se întâmplă mai departe. Fie că interveneau sau nu în soarta subiectelor.

Aveau o relație afectivă (iar prin asta nu exclud obiectivitatea poveștilor) cu tema aleasă, ceea ce s-a văzut și din felul în care vorbeau despre ea – ca și cum ar fi fost singura temă posibilă, unica prin care ei puteau să transmită un înțeles mai mare despre lume și pentru lume.

Chiar Mila Turajlić, regizoarea de origine sârbă a documentarului The Other Side of Everything, vorbește despre „adevărul intim” pe care și-a propus să-l redea în filmul ei: modul în care mama ei, profesor și activist în timpul regimului Slobodan Milošević, recreează istoria prin ceea ce a simțit și trăit în timp ce țara ei s-a fragmentat în zeci de bucăți.

Diana Markosian, fotograf, a pornit și ea într-o călătorie ambițioasă, fundamentată tot pe o istorie personală: povestea venirii din Rusia în SUA a mamei ei, cu doi copii mici (Diana și fratele ei), pentru a o lua de la capăt în Santa Barbara, destinație inspirată de serialul cu același nume din anii ‘90, pe care mama ei îl adora. Pe baza amintirilor și a fotografiilor din copilăria ei, Diana lucrează la un documentar cu o estetică minunată, din care ne-a arătat un preview.

Uitați-vă numai la câteva dintre fotografiile ei.

♦ Podcasturile câștigă din ce în ce mai mult teren în preferințele noastre de a consuma povești

Am descoperit, cu ocazia asta, două podcasturi (pe care, spre rușinea mea, nu le ascultasem până acum):

  • The Daily, Andy Mills

Andy Mills lucrează la The New York Times și are el însuși o poveste foarte interesantă – fost pastor, a cochetat cu jurnalismul pentru o perioadă, dar și-a găsit vocea (la propriu) odată cu podcastul, ca formă de a povesti.

La PoS, ne-a pus să ascultăm un episod despre un fost membru al grupării teroriste ISIS. Un interviu greu, încărcat, în care ne-a arătat că, uneori, „cei răi” sunt mult mai similari nouă decât ne-am aștepta: oameni în căutarea unui rost, care ajung să ia decizie greșită după decizie greșită. Mills a ținut să precizeze că acest demers nu e în niciun caz o încercare de a justifica atrocitățile comise de ISIS, ci un act care ne arată cât de complicate sunt uneori drumurile care ne duc spre un anumit lucru. Și, dacă nu încerci să înțelegi până la capăt, cum ai putea să îi oprești pe viitor?

Unul dintre cele mai downloadate și populare podcasturi ale tuturor timpurilor, S-Town e povestea lui John B. McLemore, un ceasornicar cu accent sudist, care scrie la redacţia emisiunii de radio This American Life, dorindu-și să semnaleze o presupusă crimă care s-ar fi petrecut în Woodstock Alabama, orașul său natal, numit disprețuitor ”Shittown”. E-mailul trimis de John atrage atenţia lui Brian Reed, membru al echipei de realizatori „This American Life” şi de aici porneşte aventura.

Ceva care începe ca un pont bizar se transformă într-o serie de conversații intime cu un personaj complex și depresiv. John B. McLemore s-a sinucis înainte de apariția oficială a podcastului.

Foto: thesouthernrambler.com. În imagine: piatra de mormânt a lui John McLemore

♦ Fie că te plasezi ca observator, fie că te implici în povestea pe care o prezinți, oricare e o alegere extrem de dificilă, sensibilă și personală

Anne Hull, câștigătoare de Pulitzer pentru jurnalism, ne-a spus de câtă tărie a avut nevoie ca să nu intervină în viețile subiecților pe care îi observa. Tratându-și munca în stil de documentar, s-a întâlnit cu situații foarte sensibile, în care a decis să nu se amestece, pentru a păstra nealterată povestea finală.

Când însoțea o femeie care nu știa să citească, documentând ce impact are analfabetismul în viața cuiva, iar autobuzul pe care aceasta îl aștepta a venit în stație, nu a putut să îi spună să se urce. De ce? Chiar această „inacțiune” stătea la baza poveștii: un om ratează lucruri esențiale, pentru că nu are acces la educația minimă necesară pentru a se deplasa dintr-un punct în altul.

La polul opus, Nina Berman, fotojurnalist, a povestit despre prietena ei, Kim, o afro-americancă marcată de abuzuri și boală (ajunge seropozitivă), şi despre cum povestea lui Kim a devenit, într-un fel sau altul, şi povestea ei, fotograful devenind actor implicat în desfăşurarea acţiunii. Undeva între trauma puternică ce îi marcase viața și consumul de droguri, Kim reușește să-ți țină capul sus și să supraviețuiască: „People look at me and underestimate me. But you know what? I love proving people wrong”.

Nina fotografiază momente grele din viața acesteia, fotografii care apoi ajung să fie baza unei cărți scrise împreună, despre traseul lui Kim, prietenia lor și reziliența care i-a salvat în cele din urmă viața.

Foto: Nina Berman. În imagine: Kimberly Stevens

♦ Poveștile celor diferiți de noi sunt cel mai greu de spus, în așa fel încât să îi păstrezi umanitatea celuilalt

Judecata e cel mai greu de lăsat deoparte. Dar nu imposibil. Atât Andy Mills a reușit să facă asta, intervievând ceea ce el numește „the boogey man” (persoane rău famate, cei priviți ca „dușmanii” absoluți), cât și Elle Reeve, corespondent pentru Vice News Tonight.

 

Elle a povestit despre comunitatea alt-right, o facțiune de extremă dreapta, care propovăduiește supremația albilor (o mișcare de inspirație nazistă, evident anti-gay, anti-femei, anti-musulmani), şi, în mod particular, despre evenimentele de la Charlottesville, unde o persoană a fost ucisă şi alte câteva, rănite. Tot Elle ne-a mai spus și despre o subcultură online numită „incels” (”involuntary celibats”), a bărbaților care se simt marginalizați, pentru că, spun ei, femeile preferă tipologia „Chad Thundercock” (stereotipul bărbatului alb, seducător, „alpha-male”).

Comunitatea „incels” ajunge să-și petreacă timpul exclusiv pe internet, în așa numitele chat-rooms, performând acte de umilire extremă. Reeve a explicat cât de ușor ar fi să le punem eticheta de „nebuni” sau să râdem de ei decât să stăm de vorbă și să separăm afecţiunea/sensibilitatea lor mentală de cine sunt ei cu adevărat.

Mai jos sunt documentarele realizate de Elle Reeve.

  • Despre alt-right

  • Despre incels

♦ Poveștile care au ieșit din tipare sunt cele care și-au propus să se uite altfel la lucruri/ oameni/ situații pe care le-am mai întâlnit

Nu puține au fost poveștile care și-au propus să rescrie puncte de vedere. Poate exercițiul care ne-a demonstrat cel mai bine acest lucru a fost cel făcut de Murray Nossel (coach, autor, regizor, care-a revenit anul acesta la PoS, după performance-ul de anul trecut, Two Men Talking) împreună cu cinci membri ai comunității rrome.

Am auzit povești curajoase despre cum prejudecățile celorlalți i-au forțat pe cei cinci să demonstreze mai mult, să fie mai buni, să sfideze reguli, să se înfurie, să nu renunțe, să rămână oameni.

Întotdeauna, însă, am simțit că poveștile cele mai bune au fost cele care au provocat imaginea cu care suntem obișnuiți – despre un om, o comunitate, o situație.

♦ Poveștile trebuie însoțite mereu de verificarea faptelor

Am fost avertizați și despre necesitatea de a face fact-checking – uneori tocmai ca să nu dăm mai departe un bulgăre de zăpadă care să perpetueze stereotipuri, alteori pentru că graba impusă de social media ne face să fim neglijenți și alterori pentru că pur și simplu ajungem să acumulăm niște credințe false impuse de mass-media.

Anna Rosling Rönnlund, fondatoarea Gapminder (o companie care a creat un tool bazat pe date și statistici despre lume) și co-autoarea cărții „Factfulness”, a venit cu exemple foarte concrete despre cum avem tendința de a crede că lumea în care trăim e mult mai rea decât cea de acum câțiva ani.

Și motivele sunt relativ simple: ne uităm în jur și, în universul nostru micro, lucrurile nu sunt întotdeauna roz, iar ceea ce vedem/ auzim în mass-media reprezintă excepțiile (știrile sunt, prin definiție, despre lucruri în afara obișnuitului) pe care le luăm ca regulă uneori, generalizându-le.

Aceste două motive plus 10 instincte pe care le avem – nu ne ajută prea mult să ne ancorăm în niște repere reale.

Tocmai de-asta Anna a pus bazele unui proiect foto numit ”Dollar Street” (”the biggest database of everyday life”, așa cum a numit chiar ea această platformă), prin care încearcă să documenteze pe bune stilul de viață al oamenilor din toată lumea, raportat la venit. Așa vedem că cineva din China e de fapt foarte similar cu cineva din America, dacă ne uităm la venituri din aceeași categorie. Stereotipurile culturale, explică astfel Anna, încep să se zdrucine, dacă ne uităm la o singură variabilă: bugetul disponibil.

Oricine poate contribui cu fotografii și detalii în platformă, pentru a ne ține cu picioarele pe pământ în privința modului în care trăim, din România până-n Uganda şi din Finlanda până în Africa de Sud.

**

Iar m-am întors acasă rumegând la toate lucrurile pe care le-am aflat și la câte nu știam de dinainte. Cu două zile de notițe, fotografii, idei, muzică din pauze, proiecte de cercetat.

Pe data viitoare, #story18!

Foto: Cătălin Georgescu

***

Aici sunt impresii despre The Power of Storytelling, ediția din 2017.

Foto din timpul conferinței: Vlad Cupsa și Cătălin Georgescu pentru The Power of Storytelling

Foto slider homepage: Cătălin Georgescu

Foto featured image: The Power of Storytelling

Ți-ar plăcea și...

Nu sunt comentarii

    Lasă un comentariu