Povestea mea la Les Films de Cannes à Bucarest anul ăsta e mai degrabă despre câte filme am ratat mai mult decât despre ce-am reușit să văd, din păcate. Asta pentru că programul – cu multe proiecții importante puse de la ora 17:00 în timpul săptămânii sau cu suprapuneri ghinioniste pentru mine – nu m-a ajutat deloc.
Cu toate astea, am bifat 5 filme care, deși poate nu sunt printre cele mai relevante (adică premiate) pentru selecția de anul ăsta, mi-au spus câte ceva despre cum a stat cinematografia arthouse în 2018.
Așa că vă prezint versiunea „the underdogs” de la Les Films de Cannes à Bucarest, chiar în ordinea vizionării filmelor. Mild spoiler alert!
Ash is Purest White (r. Zhangke Jia, nominalizat la Palme d’Or, Cannes)
Qiao este iubita lui Bin, unul dintre capii mafiei chinezești. Pe cât de grijulie este cu tatăl ei, pe atât de agresivă devine atunci când Bin este în pericol. De aceea ajunge să facă 5 ani de închisoare, apărându-și partenerul în timpul unui conflict violent cu o bandă rivală.
Ash is Purest White urmărește schimburile de putere în relația dintre cei doi, pe parcursul mai multor ani: fidelitatea femeii, deziluzia că a fost abandonată la greu de Bin, modalitățile ingenioase de supraviețuire atunci când încearcă să se reintegreze în societate, decăderea bărbatului, co-dependența.
Uiți de multe ori că ești într-un film „cu gangsteri”, pentru că tușa în care sunt tratate lucrurile e destul de umană. Ar putea fi vorba despre orice alt cuplu, în care trădezi, ți-e rușine, devii mai puternic și apoi cazi cumva la pace.
Mi-a plăcut Ash is Purest White, însă fără să-mi dea impresia că o să-l mai țin minte și peste câțiva ani.
Notă personală: 3 / 5
Climax (r. Gaspar Noé, câștigător The Art Cinema Award, Cannes)
La pomul lăudat, te duci cu așteptări mari. Climax a fost cu siguranță printre cele mai populare proiecții de anul acesta. Iar Gaspar Noé e în top 5 regizori preferați ai mei, dacă vreodată mi-aș face un astfel de clasament.
Să vedem, deci: super coregrafie – da. Imagini superbe – da. Estetică țiplă – da. Conversații amuzante – ok. Pe scurt, e vorba despre o petrecere transformată în gang-bang violent între membrii unei trupe de dansatori, atunci când descoperă că sangria consumată conține LSD.
Ce-a lipsit pentru mine? Miza generală. Motivul pentru care m-aș uita la acest film mai mult decât ca la un exercițiu de dragul experimentului și de amorul artei.
Concluzia, pentru cunoscători: „Nu mai vă drogaț!” Sigur, filmul e entertaining cu totul – dacă aș putea spune vreodată așa ceva despre un film de genul ăsta –, dar dezamăgitor versus ce a mai făcut în trecut Noé.
Notă personală: 3 / 5
Leto (r. Kirill Serebrennikov, nominalizat la Palme d’Or, Cannes)
Leto e un film atipic pentru gusturile mele. În parte musical, în parte poveste inspirată de evenimentele reale de pe scena muzicii rock rusești din anii 80, Leto e surprinzător de plăcut ca ritm.
Mike e deja un rocker celebru, care devine rapid mentorul lui Viktor, fondatorul trupei Kino, una dintre cele mai cunoscute și apreciate formații din Rusia comunistă. Relația celor doi se complică imediat ce Natalia, soția lui Mike, își dă seama că e atrasă de Viktor.
Acțiunea filmului e întreruptă și punctată de scene imaginate, în care toată lumea cântă, reinterpretând piese rock celebre ale vremii, ca într-un fel de reminder despre cum s-ar fi putut întâmpla lucrurile, dacă nu ne-am fi aflat, desigur, într-un regim politic restrictiv.
Per total însă, vezi niște rockeri foarte „cuminți” ai vremii, extrem de diferiți de imaginea-stereotip cu care ne-am obișnuit. Nu știu cât de conforme cu realitatea sunt lucrurile prezentate – filmul a primit destul de multe critici legate de asta –, dar mie mi-a plăcut perspectiva tragi-comică prezentată.
Notă personală: 4 / 5
Mektoub, My Love: Canto Uno (r. Abdellatif Kechiche, câștigător al mai multor premii la Venice International Festival)
Regizorul celebrului Blue is the Warmest Color mi-a dat un test de rezistență, de data asta. Trei ore de cinema în care corpul feminin e glorificat în fel și chip, în care plăcerile și hedonismul sunt la ele acasă.
N-am putut să rezonez cu tipologiile prezentate-n film: adolescenți și adolescente (extrem de) naive, cuceritori în căutarea pradei următoare, părinți îngăduitori, mătuși destrăbălate și care încurajează apropierile carnale. Pe scurt, viața simplă din timpul unei veri în Franța, în care Amin caută apropierea de Ophelie, iubita secretă a vărului său mai mare, Tony (și, spoiler alert, rămâne în general cu buza umflată). Și, apropo, dacă ai scoate toate secvențele în care cineva se pupă cu altcineva, cred că ai reuși să reduci lejer cu 50 de minute durata filmului.
Impresia generală: not my cup of tea. Chiar și de-nțeleg că genul ăla de oameni or exista pe undeva prin realitate și că, probabil, e bine redat în acest film, nu prea văd un scop al poveștii, în afară de descoperirea unei noi prezențe feminine, la care ne-am uitat cu toții ca voyeurii, senzuala Ophelie Bau.
Notă personală: 1,5 / 5
Girl (r. Lukas Dhont, câștigător Un Certain Regard – Best Actor; Golden Camera; FIPRESCI Prize, Cannes)
Girl e impresionant. Mai ales dacă-l pui puțin în context: e primul lung-metraj al unui regizor de numai 27 de ani, are un lead de numai 15, cu o figură androgină extrem de interesantă și aflat la primul rol important (Victor Polster) și abordează un subiect greu; născut într-un corp de băiat, Lara își dorește să devină balerină. Și o fată în același timp.
Filmul e destul de dur. Nu poți să nu te întrebi cum face Lara față tuturor transformărilor prin care ar trebui să treacă – medicamentație, presiunea de a face performanță, o viitoare operație de schimbare de sex, o discriminare mult mai subtilă și „modernă” (vine din curiozitate, în ce-i privește colegele, și dintr-o preocupare pentru starea de bine a tuturor care pică fix în extrema cealaltă, în ce-i privește pe profesorii „deschiși la minte”) –, mai ales din postura dificilă a adolescenței. Pentru toate, personajul își învinovățește și urăște corpul care nu o reprezintă.
Chiar dacă are suportul tatălui ei și chiar dacă mediul îi este în general favorabil (sau, ca să fim cinstiți, „se putea mult mai rău”), Lara se simte inadecvat, iar cu emoțiile și demonii proprii nu te pui, oricât progres s-a făcut de la huliri și judecăți de altădată și oricâte posibilități are, teoretic, personajul, pentru a-și schimba viața.
Girl mi-a adus într-un fel aminte de Boys Don’t Cry.
Notă personală: 4 / 5
***
Am ratat cu brio:
- Roma (r. Alfonso Cuarón, câștigător Golden Lion Best Film, Venice Film Festival)
- Shoplifters (r. Hirokazu Koreeda, câștigător Palme d’Or, Cannes)
- BlacKkKlansman (r. Spike Lee, câștigător Grand Prize of the Jury, Cannes)
- Everybody Knows (r. Asghar Farhadi, nominalizat la Palme d’Or, Cannes)
- Le Livre D’Image (r. Jean-Luc Godard, câștigător Palme d’Or Spéciale, Cannes)
- Burning (r. Chang-dong Lee, câștigător FIPRESCI Prize, Cannes)
Și sper să mă bucur de ele cât de curând, cu alte ocazii.
Țin evidența în continuare pe profilul de MUBI.
—
Foto slider homepage: Jake Hills pe Unsplash
Nu sunt comentarii