În ediția cu număr rotund a seriei cu „descoperiri culturale”, s-au înghesuit niște seriale la care-am rămas cu gândul mult timp și o piesă de teatru despre copii brutalizați, într-un sistem care nu știe să se poarte altfel cu ei.
Să-i dăm drumul (NO SIGNIFICANT SPOILERS, ca de obicei).
#1. Fleabag, Amazon (2016–2019)
În cazul meu, cu Fleabag nu a fost dragoste la prima vedere.
Pe creatoarea și actrița din rolul principal, Phoebe Waller-Bridge, o știam vag din Crashing, un serial ușurel și plăcut de pe Netflix (bun de-un binging, dar nu neapărat mai mult) și ca fiind creatoarea Killing Eve (informație pe care am aflat-o oricum la mult timp după ce mă uitam deja la el).
La pomul lăudat, Fleabag fiind nominalizat la 11 premii Emmy anul acesta, m-am dus cu așteptări mari. Îmi era clar deja că lui Phoebe îi vin mănușă rolurile de tipă rebelă, aparent ușuratică, dar cinică și rănită în felul ei. Așa că am dat peste aceeași tipologie și în Fleabag… with a twist.
Fleabag, căci doar așa îi rămâne numele până la final, are o familie cu care îi e greu să se înțeleagă: o soră la pol opus – mult mai serioasă și disciplinată – și un tată care își reface viața alături de o artistă nesuferită (excelentă Olivia Colman) și prețioasă, ce nu dă doi bani pe cele ce îi vor deveni curând fiice vitrege. Colac peste pupăză, mai încearcă și să-și pună pe picioare afacerea aproape falimentară, o cafenea deschisă alături de prietena ei cea mai bună, care nu mai e în peisaj între timp.
Deci o rețetă pentru dezastru: Fleabag pare o bombă cu ceas, gata să explodeze în fiecare clipă, iar toată lumea din jur încearcă să o cenzureze și să îi scoată gărgăunii din cap, pe principiul „măi fată, mai maturizează-te și tu!”.
Fleabag ne face părtași la gândurile și amăgirile ei – adresându-se direct către cameră, un truc care îi iese bine și care m-a cucerit până la final.
Toată impresia mea de „e simpatic, dar tot nu văd întreaga frenezie legată de serialul ăsta” s-a schimbat total odată cu sezonul al doilea, în care enter Andrew Scott (îl știți ca Moriarty din Sherlock sau din cel mai recent sezon Black Mirror) și puf!, mi s-a zdruncinat tot. Andrew Scott joacă un fost alcoolic convertit în preot, cu care Fleabag are o chimie extraordinară.
Nu vă mai zic că serialul ăsta mi se pare că a dat unul dintre cele mai mișto cupluri de personaje și că a reușit să construiască dintr-un clișeu absolut – fata cea rea și preotul interzis – niște scene demențiale, umane, care vorbesc mai mult despre apropierea autentică decât orice rom-com-uri sau drame greoaie.
Da, Fleabag mi-a plăcut foarte foarte mult și m-a cucerit treptat și pe neașteptate (la fel ca Andrew Scott, dar asta-i altă poveste; prietenii știu că mă abțin puternic când scriu rândurile astea, la cât de mult i-am bătut la cap că mi-a plăcut de el aici).
#2. Euphoria, HBO (2019–)
Și cu Euphoria am avut o relație complicată pe parcusul primului sezon.
Trecând peste excesul de zel în a-ți arăta cât de troubled sunt adolescenții de azi – și aruncând acolo de toate, de la veșnicele droguri până la bullying, emancipare sexuală, bizarerii, porno, boli, copilării complicate, uneori doar ca să mai pluseze la factorul „șoc” –, Euphoria are uneori o estetică și o sensibilitate care nu te pot lăsa indiferent.
Euphoria e despre viața unor adolescenți din generația Z; un fel de coming-of-age sub acoperire, doar că de data asta personajele vin din back stories care mai de care mai marcante și mai dramatice.
În prim plan sunt Rue (Zendaya) și Jules (Hunter Schafer), o tipă dark, dependentă de droguri și care încearcă până la final să găsească și alte stimulente în viața ei și o tipă trans, care trăiește un pic cam periculos în dorința ei de a fi liberă și a-și găsi pe cineva care să rezoneze cu ea. Cele două se împrietenesc, în timp ce continuă să-și ascundă secrete importante.
În relația mea de love & hate cu serialul ăsta, mi-a plăcut cum a fost introdus fiecare personaj (chiar dacă povestea lui din trecut a părut tratată foarte pe repede-înainte în anumite momente); m-am mai ales și cu o mică obsesie pentru Zendaya, care mi se pare foarte talentată și al cărei parcurs real a presupus trecerea ei de la un simbol Disney la un serial în care e cu totul altceva, numai roz și veselă nu.
Euphoria e atent și la muzică, machiaje, mișcare și creează momente pur și simplu cinematografice. Spun asta pentru că – o să vedeți voi dacă ajungeți acolo – finalul e frumos-frumos și piesa de mai jos e la mine-n playlist pe repeat, la mult timp după ce-am încheiat sezonul.
Dați-i o șansă dac-ajungeți la el.
#3. Copii răi, Centrul de Teatru Educațional Replika
Îmi place ce fac oamenii de la Centrul de Teatru Educațional Replika, un spațiu independent unde se joacă piese de calitate.
Până s-ajung la Copii răi, unul dintre cele mai longevive spectacole ale lor, mai fusesem doar la Familia fără zahăr, care mi-a plăcut mult și despre care am scris aici, deci care mă convinsese irevocabil.
„Educaționalul” din denumirea acestui teatru implică și să poți face față unei săli aproape pline de copii neastâmpărați și care nu știu neapărat să stea locului în timpul unei piese de teatru.
Deși piesa a fost puternic bruiată de spectatori și a fost o experiență cumva anevoioasă din păcate, n-am cum să nu remarc talentul Katiei Pascariu, care, în Copii răi, a fost și profa rea de istorie, a fost și fetița de 11 ani plăpândă și ingenuă, a fost și toți colegii ei de clasă care învață violența văzând asta la adulții din jur.
Piesa e făcută în așa fel încât există multă interacțiune cu publicul, ceea ce îmbogățește sensurile acesteia, doar că, în contextul mai puțin favorabil în care am nimerit eu, a părut și extrem de meta: teatru despre „copii răi” cu niște copii „răi” (doar în sensul de copii cu care nu s-a făcut suficient exercițiul de a fi și altfel) în public, care au vorbit peste Katia aproape non-stop (mare păcat că adulții de care erau însoțiți copiii se comportau exact la fel, ca să nu te mai miri de unde au învățat cei mici comportamentul ăsta, de fapt).
Totuși, lăsând la o parte asta – deși cred că e un disclaimer bun, ca să vă înarmați cu răbdare și toleranță atunci când mergeți la anumite piese ale lor, adresate și copiilor –, Copii răi e de văzut, pentru one-woman-show-ul puternic și curajos pe care îl face Katia, pentru răbdarea ei, pentru cum construiește alături de public înțelesurile unei piese despre sisteme educaționale care nu știu să fie flexibile, să integreze, să ierte, să spună vorbe bune și să vadă ceea ce e frumos în fiecare.
***
Restul recomandărilor culturale de până acum sunt de găsit aici (și în general sunt pline de seriale, serii TV, filme, piese de teatru, muzică, articole faine și cam tot ce descopăr nou și care să-ți merite timpul):
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #9
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #8
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #7
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #6
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #5
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #4
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #3
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #2
- Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #1
—
Foto slider homepage: Frank Okay de pe Unsplash
Nu sunt comentarii