Am auzit de Jón Kalman Stefánsson cu ocazia venirii lui în România – scriitorul islandez a fost prezent atât la FILIT Iași, cât și la București, într-un eveniment găzduit de Cafe Verona și Cărturești.
Deși n-am ajuns să-l văd nici la unul, nici la celălalt, i-am căutat timp de vreo 3 săptămâni cărțile, care nu se mai găseau pe stoc pe nicăieri la noi. Și-am avut răbdare.
Așa am reușit într-unfinal să pun mâna pe primul volum din Trilogia fiordurilor – romanul „Între cer și pământ”, apărut la editura Polirom, în traducerea Magdei Răduță.
Și-am înțeles ce era special la scriitura lui Stefánsson.
Între cer și pământ e marea înghețată
În Islanda acestuia, e frig și întuneric, iar lucrurile pe care le poți face pentru a supraviețui – puține. În principiu, ele se rezumă la a înfrunta marea pentru a prinde pește. Cu asta se ocupă și Bárður, care mai are o pasiune mare: îi plac cuvintele și e îndrăgostit de „Paradisul pierdut” al lui Milton. Cu el în gând și cu mintea aiurea, pleacă pe mare fără pufoaică, ceea ce îi este fatal în timpul unei furtuni neprevăzute de echipajul care îl însoțește.
Bárður moare de frig și își lasă în urmă unul dintre prietenii cei mai buni, numit simbolic „băiatul”, care începe să-și pună la îndoială propria existență și care pornește într-o călătorie pentru înapoierea cărții împrumutate de prietenul său de la marinarul orb din Sat.
De aici urmează o luptă pentru supraviețuire prin nămeți, dar și o luptă cu sine, băiatul neștiind cum să se împace cu moartea celui mai bun prieten și cum să-și vadă mai departe de viață.
Lumea în care pescarii nu știu să înoate și iadul înseamnă să fii orb într-o bibliotecă
Ce face romanul special nu e narațiunea în sine. De fapt, în carte nu se petrec foarte multe lucruri și pe cele mai multe dintre ele le poți intui cu ușurință de la bun început. Jón Kalman Stefánsson are însă un stil poetic de a așeza cuvintele și de a-și prezenta personajele.
De altfel, cariera lui a și început ca poet, deși ocupațiile sale au fost nenumărate și care mai de care mai inedite: a lucrat într-un abator, a fost pietrar, ofițer de poliție, profesor, jurnalist și bibliotecar.
Rând pe rând, personajelelui visează, se întreabă, se gândesc, se frământă cu privire la teme mari: moartea, rostul vieții, iubirea, prietenia. Pe toate Stefánsson le lansează într-un stil nepretențios, accesibil, într-un șir de gânduri în care le dă drumul când te aștepți mai puțin, în niște comparații și paralele foarte frumoase.
Rămâi cu imagini de o estetică deosebită: cum pescarii se iau la trântă cu marea, dar de fapt nu știu să înoate; cum cafeaua e aproape o licoare magică ce dezleagă limbi și dezgheață suflete; cum cuvintele pot să ucidă, să taie în carne vie, dar și să aducă liniște; cum codul știe cele mai mari secrete ale pescarilor care caută să-l prindă cu noaptea-n cap, cât încă visează.
Romanul e unul sensibil, cald (deși frigul descris îți pătrunde până la os), emoționant, iar personajele vin cu povești complexe. Sigur, e greu să ții pasul cu numele lor pe care nici că poți să le pronunți până la capăt de cele mai multe ori, iar trecerea de la un personaj la altul e uneori foarte rapidă.
„Între cer și pământ” te apropie de un univers altfel, care pare inspirat din legende străvechi, dar, oricât de diferit ar fi el, întrebările esențiale rămân aceleași și-s vechi cât lumea și pământul: de ce? Pentru ce? Cu ce scop? Pentru cât timp? Ce se întâmplă apoi?
Nu sunt comentarii