Rătăcitiri

„Cartea vieților mele”, Aleksandar Hemon

Cartea vieților lui Aleksandar Hemon (editura Black Button Books, traducere Anca Dumitrescu) e prima mea întâlnire cu acest autor american de origine bosniacă. O întâlnire care m-a convins pentru totdeauna de talentul și forța cu care își povestește și numără, pe rând, toate viețile: de copil, frate, răzvrătit, imigrant, îndrăgostit, soț, părinte care își vede copilul murind la nici măcar un an.

Cartea lui Hemon este, de fapt, o culegere de non-ficțiune, ce reunește mai multe eseuri autobiografice, de la vârste diferite. Prin salturi aleatorii în timp, Hemon reconstituie întâlniri care l-au marcat, recompune războiul subiectiv al Iugolsaviei fărâmițate (de fapt, începutul instalării lui, pentru ca apoi să îl trăiască de la distanță, ca imigrant în Chicago), readuce în prim plan oamenii prin intermediul cărora încearcă să se adapteze la o cultură și un spațiu complet străine.

Hemon se simte pentru totdeauna un dislocat, un om care nu-și mai găsește locul și, odată cu el, identitatea. Își caută obiceiuri de care să se agațe, rutine care să devină ale lui (magazinul de la care să facă mereu cumpărături, frizerul lui, restaurantul lui) și să-i creeze senzația de „acasă” într-un teritoriu de împrumut.

Povestind despre fotbal și șah, două dintre activitățile care l-au însoțit pe parcursul vieții, Hemon parcă încearcă să descifreze lumea și pe cei din jur prin intermediul lor. În relație cu cele două, e când copilul care încearcă să-și mulțumească tatăl și să-și muncească victoriile – într-un joc despre care i se pare chinuitor, pentru că nu permite improvizație –, când foarte aproape de a fi parte în sfârșit dintr-o comunitate mai mare, din ceva care depășește fricile lui de om alungat dintr-o țară sub asediu.

Iar când povestește despre vestea bolii fiicei lui mai mici, e sfâșietor. Mereu am simțit că mă zdruncină literatura care despică universul părinților care ajung să supraviețuiască copiilor lor. Și am citit multe pasaje zguduitoare de-a lungul timpului, care m-au convins că sentimentele astea sunt unele dintre cele mai urâte de pe lume.

Odată cu Hemon, mi-am dat din nou scuturile peste cap, gândindu-mă, pe tot parcursul capitolului „Acvariu”, că e de-a dreptul inuman să trăiești pentru a povesti ce se întâmplă când unul dintre copiii tăi moare ucis de una dintre cele mai rare și crunte boli de pe planetă.

Când citești „Cartea vieților mele”, simți familiaritatea din poveștile lui Hemon. Pentru că, până la urmă, lucrurile după care tânjește el sunt aceleași pe care ni le dorim cu toții, într-o mică sau mai mare măsură: o familie, o comunitate, un loc pe care să îl putem numi al nostru. Ceva ce putem decupa în haosul de zi cu zi – plin de frustrări, nemulțumiri, conflicte, economii șubrede, politici îndoielnice, dezastre inimaginabile –, pentru a putea merge mai departe.

***

Puțin din scriitura lui Aleskandar Hemon:

  • Un borș perfect este o mâncare utopică: ideal, conține totul, este făcut și mâncat colectiv și poate fi ținut la frigider și reîncălzit perpetuu. Un borș perfect este ceea ce viața ar trebui să fie, dar nu este niciodată.
  • Lui, căruia îi stătea mereu în gât osul dislocării, i se părea greșit să vorbești despre nimic când exista o continuă criză de cuvinte pentru toate lucrurile oribile care se întâmplau în lume. Era mai bine să taci decât să spui ceva care nu contează.
  • Astfel, pentru mine, metafora de lucru a căsniciei noastre era mina: să fiu căsătorit era ca o coborâre în mină și săpatul după ceva prețios. Posibilitatea unei căsnicii funcționale, satisfăcătoare era dependentă de efortul chinuitor, însemnând că fericirea era perpetuu amânată pentru un viitor ipotetic: dacă vom continua să săpăm, într-o zi vom fi fericiți.
  • Am ajuns să cred că există un mecanism psihologic care ne împiedică să ne imaginăm momentul propriei morți. Pentru că dacă ne-am imagina pe deplin acea clipă a trecerii de la conștiență la nonexistență, cu toată frica și umilința neajutorării absolute care o însoțesc, ar fi foarte greu să trăim, la fel cum ar fi insuportabil de evident că moartea este înscrisă în tot ceea ce constituie viața, că fiecare moment al existenței noastre este la doar o suflare distanță de a fi ultimul. Am fi continuu devastați de magnitudinea acelui moment inevitabil, așa că mintea noastră refuză cu înțelepciune să-l ia în considerare.

Ți-ar plăcea și...

Nu sunt comentarii

    Lasă un comentariu