Here I Am este prima carte a lui Jonathan Safran Foer pe care o citesc. Nu ştiu cum de n-am reuşit să ajung la acest autor până acum; în parte poate tocmai pentru că renumele primelor două romane ale lui m-a inhibat din start, în parte pentru că mă uit cumva sceptic la cărţile ultra lăudate: îmi doresc să nu mă dezamăgească şi în acelaşi timp amân citirea lor, dintr-un bâzdâc personal de cititor – popularitatea lor mă copleşeşte.
Din întâmplare, am ajuns să citesc cel mai recent roman al lui Foer în limba engleză. Bine, dintr-o-ntâmplare şi nu prea: mi-am promis de la începutul anului că fac cumva şi încerc să citesc mai mult în engleză, ca să mă pun în încurcătură de două ori – să nu pierd contactul cu o altă limbă decât cea maternă şi să înţeleg, realmente să înţeleg şi să simt universul dintr-o lucrare de ficţiune.
Şi Foer a avut grijă să-mi dea de lucru. Unu la mână, pentru că nu-i cea mai uşoară scriitură şi, doi la mână, pentru că nu-cea-mai-uşoară-scriitură în care adaugi şi multe multe informaţii despre cultura, comunitatea şi obiceiurile evreilor se transformă într-o provocare de vreo două luni de lectură (pe apucate) în cazul meu.
N-am scos citate, nu eram pregătită să citesc cartea asta ca şi cum ar fi urmat să o povestesc de-a fir a păr cuiva, dar am rămas cu multe lucruri din ea.
Pe scurt, Here I Am este povestea unei familii de evrei din America: Julia, Jacob şi cei trei copii ai lor – Benjy, Max şi Sam. Jacob Bloch este scenarist pentru HBO, iar Julia se ocupă de design interior. Amândoi au trei copii isteţi – poate prea isteţi pentru vârstele lor, pe alocuri –, deci ce şi-ar putea dori mai mult? Ăsta este, bineînţeles, terenul mişcător pe care Safran Foer pregăteşte următoarele detalii despre vieţile lor.
De fapt, fiecare personaj e mai mult sau mai puţin nemulţumit şi plictisit. E un plictis care nu vine din ceva evident şi foarte concret, ci un fel de nefericire de fundal. Câte puţin din „erau atât de aproape de o viaţă liniştită şi frumoasă, dar au ratat-o la mustaţă”. Din autosabotare, din faptul că uneori pur şi simplu aşa evoluează lucrurile şi dintr-un ghinion fără explicaţie al omului modern.
Fără să îmi propun să spun prea multe despre povestea pe care o construieşte Foer, ar mai merita precizat că vieţile personajelor se complică în contextul alegorico-apocaliptic al unui război izbucnit în Israel şi al apariţiei multor altor rude, fiecare cu învăţăturile şi concluziile lui despre ce merită făcut şi ce nu, despre care-i traseul cel bun în viaţă şi unde e fericirea. Mai adaugă în peisaj şi-un adolescent (Sam, fiul lui Jacob) pe punctul de a-şi serba un bar mitzvah căruia nu-i vede rostul şi care ar vrea mai degrabă să „trăiască” într-un joc virutal numit Other Life decât în viaţa reală, şi lucrurile devin cu-adevărat confuze.
Ce mi-a atras atenţia la scriitura lui Foer este modul în care leagă dialogurile. Atât de naturale şi atât de amuzante sunt unele replici, atât de rapid te izbesc în moalele capului conversaţiile pe care le construieşte, încât am citit multe pagini într-un râsu’-plânsu’ neaşteptat.
Mi-a rămas în cap o scenă care mi s-a părut foarte puternică şi pe care vreau să o menţionez aici: la un moment dat, Jacob povesteşte cu unul dintre verii lui despre cum a ajuns el să fie atât de blazat şi despre cum i se pare că a mers prin ceaţă ani de zile. Şi-atunci amândoi rememorează o întâmplare comună din copilărie, când vărul lui Jacob l-a provocat pe acesta să sară gardul în cuşca unui leu în timpul unei vizite nocturne la grădina zoologică. Înfricoşat, Jacob dă totuşi curs provocării, evident că leul iese din cuşcă, dar cele câteva secunde de adrenalină şi nesiguranţă între inconştienţă şi cel mai intens lucru făcut vreodată îl fac pe Jacob să îşi amintească la maturitate de întâmplarea asta ca fiind ultimul moment în care a făcut realmente ceva care să-l scoată din zona de confort. O constatare tristă şi-un exemplu bun despre cum îşi priveşte Jacob viaţa de adult.
Cartea asta merită citită. Fie şi pentru micile momente senine de familie pe care ne lasă autorul să le vedem din când în când, pentru comicul unor replici doar aparent inocente ale copiilor familiei Bloch şi pentru acea atmosferă de amărăciune amestecată cu „totul va fi bine într-un final” pe care o are întreaga carte.
E dificil să fii adult uneori. Iar Safran Foer şi personajele lui oftează (dar merg mai departe), ştiind foarte bine asta.
—
Fotografie slider: © Felipe Rizo pe unsplash.com
Fotografii din interiorul articolului: © Alexandra Enăchescu (cu-o atmosferă cosy întreținută și de păturica din care găsiți berechet pe www.visepufoase.ro)
Nu sunt comentarii