Mă bucur că am dat nas în nas cu proza Elenei Ferrante la momentul potrivit, cât să nu-mi vină acum să-i resping cărțile, din supralicitarea succesului ei la public. Mă știu în stare să amân lecturile cu o popularitate copleșitoare, în ciuda tuturor recomandărilor de încredere ale celor din jurul meu.
Cu Ferrante am avut noroc. Așa că mă bucur și să o regăsesc, după Tetralogia napolitană, după Fiica dispărută și după Iubire amară, în cea mai recentă traducere a Ceraselei Barbone pentru editura Pandora M, „Zilele abandonului” (cronologic, al doilea roman al său).
Înțeleg de ce Ferrante intrigă și sperie, apelează pe oricine – cititor înrăit sau ocazional –, e atât de universală: nu se dă în lături de la nimic. Iar în „Zilele abandonului” parcă forțează și mai mult limitele.
Olga este căsătorită de mai bine de 20 de ani. Până când, într-o zi, pe nepusă masă, soțul ei Mario o anunță că vrea să o părăsească. Pe ea și pe cei doi copii ai lor, Ilaria și Gianni, plus câinele lor mult iubit, Otto. Viața așezată și aproape idilică a Olgăi se schimbă peste noapte și de aici începe nebunia.
La propriu, aș putea spune. Pentru că Olga devine obsedată de înțelegerea motivului pentru care Mario e dispus să renunțe la tot ce au construit; de încercarea de a ține totul sub control, deși nu mai știe cine e în afara celui față de care s-a definit pentru atâția ani; de traseul ei, îndepărtat de ceea ce și-a dorit și imaginat pentru ea de când era mică, ea – scriitoare aspirantă, ea – cea care urăște crizele de gelozie și femeile care plâng după relații distruse.
Nu e nimic care să îi provoace o mai mare repulsie decât amintirea unei vecine din copilăria sa, pe care o numește, pe jumătate în scârbă, pe jumătate în semn de compasiune, „Sărmana”. „Sărmana plângea, sărmana urla, sărmana suferea”, părăsită fiind de soț. Iar Olga vrea să se delimiteze de ea.
Și totuși, Olga pierde controlul. Are episoade de nebunie curată, în care contactul cu realitatea îi lipsește cu desăvârșire. Înjură, blesteamă, are ieșiri aproape psihotice în plină stradă.
Olga devine tot ceea ce pretindea că urăște. Chestionează tot ce a ajuns și tot ce are. Se îndoiește de ea însăși. Se compară cu mult mai tânăra cucerire a soțului ei. Se disprețuiește puternic.
„Zilele abandonului” e unul dintre cele mai violente romane din tot ce am citit până acum la Elena Ferrante. Celelalte cărți ale ei nu m-au putut pregăti neapărat pentru revărsarea de furie și nervi pe care personajul principal o trimite asupra „celeilalte femei”.
Negare, furie, târguială, depresie și acceptare. Asistăm la durerea unei femei care trebuie să o ia de la capăt.
Dar nu suntem cu toții transfigurați după ce ieșim din relații lungi? Mai știm cine suntem în lipsa celui sau celei pe care am avut-o lângă noi pentru atât de mult timp? Nu ni se amestecă la un moment dat gusturi, obiceiuri, comportamente, chiar și ticuri verbale?
Olga învață să trăiască în lipsa bărbatului pentru care și-a dat cei mai buni ani. Învață să accepte ceea ce i se întâmplă. Învață să se înțeleagă și să se ierte, chiar și atunci când nu îi e cel mai drag de copiii ei (iar asta li se întâmplă des femeilor din proza Elenei Ferrante).
Dar ca să ajungă acolo, trebuie mai întâi să sufere și să nu se recunoască.
***
Puțin din proza Elenei Ferrante:
- „Femeile fără iubire își pierdeau strălucirea din ochi, femeile fără iubire mureau de vii.”
- „Să ajungi intenționat între viață și moarte, ca un echilibrist pe sârmă.”
- „Mă gândeam la frumusețe ca la un efort constant de anulare a corporalității. Voiam să-mi iubească trupul uitând tot ce știe despre trupuri. Frumusețea, mă gândeam cu neliniște, este această uitare.”
- „Să exiști înseamnă asta, m-am gândit, o tresărire de bucurie, o împunsătură de durere, o plăcere intensă, vene care pulsează sub piele, nu e niciun alt adevăr de povestit.”
—
Foto articol: Alexandra Enăchescu
Nu sunt comentarii