Dacă doar te uiți la Tara, vezi o femeie cu păr blond, ochi albaștri, buze date cu un ruj roșu aprins și o figură angelică. La cei 33 de ani ai săi și aparenta ușurință cu care vorbește astăzi în interviuri, pare că viața a ferit-o de prea multe necazuri.
Dar asta ar fi o falsă (și oh!, cât de greșită) impresie.
Tara este și vocea din „Învățare”, cea mai mică dintre cei 7 frați ai ei, născuți și crescuți într-o familie mormonă, în Idaho. Poate că asta nu spune mare lucru și nu face dreptate contextului familial real în care Tara și-a petrecut mare parte din copilărie și adolescență.
Cu un tată fundamentalist, care se pregătește cu sârg pentru Zilele de pe Urmă – un fel de Apocalipsă mult așteptată –, care nu crede în medicina modernă și nici în instituțiile statului (inclusiv în sistemul școlar), dar păstrează arme în casă, și o mamă care pălește în spatele influenței paterne – redusă la statutul de moașă și vraci al plantelor –, Tara crește cu o serie de credințe de care se desparte foarte greu, cu foarte multă suferință și după mult timp.
Ce poate înțelege Tara când își vede părinții că refuză orice fel de tratament și intervenție medicală chiar și atunci când rănile ei sau ale fraților ei pot să le fie fatale? Ce poate să facă un copil, lipsit de apărare și de instrumentele prin care să judece ceea ce vede, atunci când e abuzată repetat de un frate mai mare furios și tot mai agresiv? Ce poate să își însușească Tara atunci când tot aude e că toți ceilalți greșesc, sunt „târfe” pentru că au rochia deasupra genunchiului sau sunt „manipulați” pentru că aleg să meargă la școală?
Că merită tot ce i se întâmplă, că asta e unica realitate posibilă, că așa se procedează. Doar e vorba despre familia ei? Ar trebui ca toți să îi vrea binele, nu?
„Învățare” e povestea reală a Tarei, o carte pe parcursul căreia m-am întrebat de mai multe ori cum pot să coexiste noțiunea de „părinți” și toate comportamentele, acțiunile și deciziile pe care le iau Gene și Faye Westover în privința copiilor lor; o poveste pe parcursul căreia mereu am sperat că mai e o brumă de speranță ce se poate extinde dincolo de universul strâmt ce refuză orice fel de ajutor extern ca pe o lucrare diavolească și ce vede orice accident grav ca pe un test divin sau chiar o binecuvântare.
Lucrurile care se întâmplă în familia Westover merg până la extrem: copiii se rănesc frecvent, sunt puși în pericol lucrând cu tatăl lor într-un fel de fabrică improvizată de dezmembrare mașini și sortare de fiare vechi, sunt umiliți, abuzați, ținuți departe de orice activitate care le-ar putea deschide mintea.
Dacă vreodată v-ați îndoit de puterea pe care o au părinții asupra noastră și de urmele pe care le lasă în noi din copilărie, citiți cartea asta. E un act de curaj imens ca, la 16 ani, să decizi să fii altcineva decât cine ai crezut că ești până atunci. Sau măcar să încerci, să vezi că există alte versiuni, alte bucăți de lume decât ceea ce-ți spun tata și mama.
Desprinderea asta o are Tara – un proces întreg de maturizare, de recădere în vechile obișnuințe, de luptă cu ea însăși și ignoranța ei – când pleacă să studieze pe cont propriu, ajungând după ani de zile – de la fata care a întrebat ce înseamna Holocaustul la adultul lăudat la Cambridge și Harvard.
Pe lângă acest traseu de la ”zero to hero” pe care îl are Tara, poate cel mai dureros lucru e să-i urmărești teama cu care începe să pună la îndoială tot ceea ce știa și credea, deznădejdea că e singură și că o apucă pe un drum necunoscut, nesiguranța că ceea ce gândește e corect. Mereu e acolo o voce care îi spune că merită abuzul, că „și-a cerut-o”, că „așa îi trebuie” dacă nu respectă cuvântul unui Dumnezeu răzbunător, pe cel al unui tată dictator și pe cel al unui frate mai mare pur și simplu rău.
În cele din urmă, vine și decizia că, dacă vrea să fie propria persoană, trebuie să se desprindă de ecosistemul familial, cu tot ce înseamnă el, și să se creeze pe ea, în opoziție cu ce crede, simte și face familia ei.
Un lucru care e dureros, de multe ori, oricine-ai fi (și cu mult mai puține de ți s-ar întâmpla). Cu atât mai mult în cazul Tarei, care a trăit sub forța atâtor credințe defectuoase (și, aș spune, în sânul unei familii bolnave și disfuncționale), fără să știe încotro s-o apuce.
***
Am mai spus-o, nu sunt fana bestseller-urilor – le privesc în general cu scepticism până la „proba” (subiectivă) contrarie –, dar recunosc că „Învățare” a atins multe corzi sensibile. Și, în ciuda controverselor și a comentariilor cum că e și multă ficțiune la mijloc, Tara zice foarte bine la finalul cărții că e posibil ca o parte dintre episoadele pe care le povestește să fie trunchiate sau deformate de trecerea timpului și de emoțiile suprapuse.
Dar, chiar și-așa, credința că unii dintre cei mai apropiați oameni de ea ar putea să îi facă rău și suspiciunea deja plantată în mintea ei – au o bază reală și sunt suficiente pentru a înțelege proprțiile, mecanismele și efectele unei traume.
—
Foto featured image: João Silas pe Unsplash
Nu sunt comentarii