Mai este oare acesta un om? „Oryx și Crake”, Margaret Atwood

Să o spun din start: nu sunt fanul literaturii SF în general. Relația mea (pozitivă) cu imaginarul de tip science-fiction se cam oprește la „Dune” (Frank Herbert) și asta pentru că, deși apreciez ideile, efortul, creativitatea extraordinară și chiar alegoriile subtile, proza SF mi se pare pur și simplu rece (să mă ierte împătimiții genului).

Margaret Atwood se delimitează însă de literatura sci-fi, scriind ceea ce chiar ea numește mai degrabă „speculative fiction”, o ficțiune care își plasează acțiunea mult mai aproape de lumea contemporană și în care suntem doar la un pas de crearea haosului, prin instrumentele pe care la avem azi (nu mâine, nu peste ani, nu peste ani-lumină și cu siguranță nu pe alte planete) la dispoziție.

*Singurul meu contact cu Margaret Atwood până acum a fost pur cinematografic – prin deja celebra serie TV „The Handmaid’s Tale” și miniseria „Alias Grace”. Mi-a plăcut ce am văzut în ambele, dar cumva nu am ajuns și la universul ei literar.

…până la „Oryx și Crake” (editura ART, trad. Florin Irima), primul roman din trilogia „MaddAdam”.

Ce fel de animal este acesta?

Într-o lume post-apocaliptică, Snowman pare singurul supraviețuitor al dezastrului, ultimul om de pe pământ. „Ultimul”, cel puțin în sensul pe care îl atribuim noi cuvântului – pentru că el este înconjurat de „copiii lui Crake”, o specie de oameni modificați genetic, creați să fie perfecți, pașnici și mereu fericiți.

Dar, evident, there is a catch: nu orice pare perfect este de dorit. Elimini anxietatea în fața morții, dorința de reproducere, gândirea simbolică, posesia, bătrânețea, dar cu ce te alegi la final? Mai ai de-a face cu oameni?

Aflăm că Snowman este, de fapt, Jimmy, care, prin flashback-uri, spune povestea prieteniei lui cu Crake (Glenn, pe numele său real), un geniu cu apucături de Creator, și cu Oryx, un personaj feminin cu o istorie încărcată de abuzuri sexuale în fața cărora rămâne, paradoxal, senină.

Lumea pe care o creează Atwood e plină de animale modificate genetic, de încrucișări de specii – raconcși, porcani, lupicani, râsuci – și de lucruri scăpate de sub control. Copii de 14 ani se uită online la execuții live; la fel de facil e accesul la pornografie (dar asta deja nu e o veste nouă), pe cât e la jocuri odioase și violente. Universul e împărțit în cartiere periculoase de plebei și Complexe cu mult mai avansate din toate punctele de vedere.

Până și sclavia sexuală are o față mai „blândă” și mai ușor de acceptat, atât timp cât iei copii și, mai ales, fete din mediul lor și-așa sărac și fără speranțe și le creezi o ocupație, le oferi un venit, le dai un viitor. Cel puțin așa sunt învățate să gândească cele care devin chiar obiectul acestei practici, inclusiv misterioasa Oryx.

Știința pare să dea lovitura, corporațiile finanțează tot felul de experimente, inimaginabilul începe să fie gândit și pus în aplicare – în versiunea distopică a lui Margaret Atwood.

Ficțiune speculativă marca Margaret Atwood

Ce a funcționat, pentru mine:

• Stilul lui Atwood e cu siguranță mai uman și, pe mine, m-a ținut în priză. Am prostul obicei de a sări peste pasaje dacă mă plictisește o carte – dar n-a fost cazul aici;
• Atwood e foarte vizuală, apasă tare pe imagini – poate de-asta cărțile ei au fost un real succes ca adaptări cinematografice. Se vede asta din plin în „Oryx și Crake”.

Ce n-a funcționat pentru mine:

• Miza cărții – afli destul de repede în roman ce se întâmplă, cine e autorul oamenilor modificați genetic și care e legătura acestuia cu Jimmy/ Snowman, personajul principal. Nu ai de așteptat decât să ți se spună exact și cum a ajuns să creeze lumea post-apocaliptică ce îți e prezentată, dar surprizele sunt relativ puține până la final;
• Personajul lui Oryx – ok, ai un personaj feminin, îl faci chiar unul central dându-i un loc „pe copertă”, îl aduci într-un complicat triunghi amoros (Oryx–Crake–Jimmy), dar nu-i înțelegi niciodată pe deplin motivațiile și adevărata față; sper că asta e explicat mai pe larg în al doilea roman al trilogiei, „Anul potopului”;
• Discursul prea apăsat pe „tot ce e rău în lumea asta” și vădit părtinitor – anti-tehnologizare, anti-globalizare, anti-consumerism –, dar poate asta e o caracteristică a genului: să lucrezi în extreme.

***

Poate mai interesant decât problematizările romanului – ce ne face oameni, unde se oprește știința și începe iresponsabilitatea, idei specifice până la urmă literaturii de gen – este relația de prietenie dintre Jimmy și Crake, dar și întreaga lor copilărie, marcată de părinți absenți și diferențe evidente, dar pe care cei doi trebuie să le gestioneze și să le negocieze constant (Jimmy – mai orientat spre artă, Crake – mai orientat spre știință).

Fie și numai pentru asta, „Oryx și Crake” oferă suficient material încât să-ți merite timpul.  

—

Foto articol: Alexandra Enăchescu