Rătăcitiri

O poveste de dragoste dintre un om și-un bar (și mult mai mult de-atât). „Dulcele Bar”, J.R. Moehringer

Sunt cărți care îți plac, te emoționează, te impresionează prin poveste. Și, Slavă Domnului, dacă le cauți, găsești destule cât să te bucuri de lectură.

Și sunt cărți atât de bine scrise, atât de intime și de puternice în același timp, încât te-ntrebi cum naiba poate cineva să se folosească de cuvinte în felul ăla. Ce talent trebuie să ai, cu ce urechi trebuie să asculți și cât să fi muncit, încât să scrii (și să simți, poate mai ales să simți) așa.

E clar că, pentru mine, „Dulcele Bar” face parte din a doua categorie. Iar pentru J.R. Moehringer tocmai ce mi-am descoperit o nouă obsesie, cu ocazia asta.

O să-mi înfrânez tendința de a cita de-a dreptul toată cartea – apărută la noi la editura Publica, în seria Narator și în traducerea lui Paul Slayer Grigoriu. Dar o să-ncerc să trec prin cât mai multe subiecte, figuri și motive ale acestei cărți, pentru că altfel simt că i-aș face o mare nedreptate.

„Dulcele Bar” reunește memoriile lui J.R. Moehringer, într-o poveste foarte caldă și sinceră a maturizării. Maturizarea unui copil crescut fără tată, care își caută repere masculine oriunde în jur și așa ajunge la mulțimea spectaculoasă, gălăgioasă, dar și plină de povețe de la barul Dickens (ulterior Publicans). O poveste de dragoste dintre un om și un-bar, așa cum au descris-o mulți, dar un bar care nu e un loc al pierzaniei (sau cel puțin e oprit la timp), ci un fel de Hanul Ancuței în varianta americană, modernă, un loc al poveștilor, al înțelegerii lumii, al descoperirii de sine. Un bar care nu judecă, nu taie și spânzură și nu înfige și mai tare cuțitul în răni.

Refugiul perfect. Ascultătorul perfect.

Bineînțeles, cartea e mult mai mult decât poate cuprinde acest rezumat. E o poveste despre familie, oameni, rătăcirea drumului și regăsire. E impresionant câtă viață poate să dea Moehringer fiecărui personaj pe care îl pune în scenă; cum poți să te atașezi de câte-un barman rătăcit doar pentru-o vorbă de duh spusă la momentul potrivit. Sau câtă dragoste poți să surprinzi din câteva întâmplări cu totul banale despre mama, bunica sau vreun văr al lui Moehringer.

Mama

Nu cred că exagerez când spun că mama e icoana lui Moehringer. E reperul lui absolut, mamă și tată. E cea care îl învață și-l dezvață în cel mai blând mod cu putință. Care îl susține fără să clipească și care îl face, de fapt, bărbatul care devine.

Crescut într-o familie săracă și numeroasă, forțat să trăiască într-o casă aproape dărăpănată și aglomerată, J.R. se ghidează mereu după mama sa: ambițioasă, demnă, dârză, vrea să îi ofere acestuia ocazia și contextul de a fi mai bun decât ceilalți bărbați ai familiei. Și reușește pe deplin.

  • După mulți ani, am aflat că mama se strecurase în camera mea în fiecare noapte și pusese foarfeca pe pătura mea de siguranță, tăind o fâșie mică, până când s-a transformat într-un șal de siguranță, într-o cârpă de siguranță, într-un petic de siguranță. De-a lungul timpului, aveau să mai existe alte pături de siguranță, oameni și idei și mai ales locuri față de care am dezvoltat un atașament nesănătos. De fiecare dată când viața îmi smulgea una din ele, îmi aminteam cât de blând o îndepărtase mama pe prima.
  • Fii atent, mi-a spus mama. Când simt că încep să-mi fac griji, îmi spun N-o să-mi fac griji pentru ceva ce n-o să se-ntâmple și asta mă calmează de fiecare dată, pentru că cele mai multe lucruri care ne îngrijorează nu se vor întâmpla niciodată.
  • L-am întrebat pe Unchiul Charlie ce se va întâmpla dacă mama nu mă va recunoaște. A spus că nu prea înțelege ce vreau să spun. Nici eu nu eram sigur. Cred că îl întrebam cine voi dacă mama nu mă va cunoaște.
  • I-am explicat mamei mele că obosisem (…), uitând că era un cuvânt care era plin de sensuri pentru ea. Mi-a spus că ea era obosită de douăzeci de ani. De când oboseala era o scuză ca să renunți?

Mi-am dat seama că trebuie să ne mințim pe noi înșine din când în când, să ne spunem că suntem capabili și puternici, că viața e frumoasă și munca grea va fi răsplătită și apoi trebuie să încercăm să facem ca minciunile noastre să devină realitate. Aceasta e sarcina noastră, salvarea noastră, și această legătură între a minți și a te strădui a fost unul dintre numeroasele daruri pe care mi le-a făcut mama (…).

Barul

E acest tărâm fermecat, atunci când J.R. e copil și se transformă în locul care știe tot și îi iartă tot. E locul care îl acceptă așa cum e, chiar și atunci când eșecul lui Moehringer e mai mult blocajul minții lui decât o pecete definitivă.

Barul e un tablou cu extrem de multe personaje memorabile, cu replici la care-am râs zgomotos, dialoguri cu tâlc și porecle care mai de care mai igenioase. Într-un fel sau altul, lumea de la bar e toată o iubitoare de cuvinte și are o înțelepciune intuitivă.

  • Am râs și eu, deși nu știam care era gluma. Nu conta. Nici bărbații nu știau. Viața era gluma.
  • Bobo spune că o bere rece într-o zi călduroasă e motiv suficient să nu te sinucizi.
  • Apoi Joey D lua o perie de sârmă și lustruia semnele de pe lemn de unde Unchiul Charlie spărsese sticle de furie sau de entuziasm. Din punctul meu de vedere, asta însemna iubirea.
  • E, a spus, dă-o-ncolo. Ai greșit și tu. De-aia au creioanele gumă. (…) Du-te mâine și poartă-te ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu. Nu te purta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Or să creadă că ești nebun. Poartă-te ca și cum s-ar fi întâmplat ceva, dar tu ești mai puternic decât acel lucru. (Bob Polițistul)
  • Uneori, barul mi se părea cel mai bun loc din lume, în alte seri mi se părea lumea însăși.

Sinatra

Una dintre obsesiile lui Moehringer. Unul dintre înlocuitorii Vocii tatălui lui, DJ la radio, marele absent și cel după care tânjește toată viața.

  • Vocea lui Sinatra, am spus, e vocea pe care cei mai mulți bărbați o aud în cap. E paradigma masculinității. Are forța după care năzuiesc bărbații, și încrederea. Și totuși când Sinatra e rănit, răvășit, vocea i se schimbă. Nu dispare încrederea, dar chiar în spatele încrederii simți o nesiguranță și auzi cum cele două impulsuri se luptă pentru sufletul lui și auzi toată neîncrederea și nesiguranța în fiecare notă, pentru că Sinatra te lasă să le auzi, se dezvăluie, ceea ce bărbații nu fac decât rar.

Sidney

Prima și cea mai mare iubire a lui Moehringer. Cea pe care o amintesc aici pentru că i-a dat acestuia prilejul de a scoate poate cea mai frumoasă expresie a durerii pe care am citit-o vreodată, atunci când află că urmează să se căsătorească cu un alt bărbat.

În corpul omenesc sunt 206 oase și deodată le-am simțit pe toate.

 

Numele

O altă obsesie a scriitorului, explicată pe larg în roman. Dacă-l găsiți pe Moehringer și sub numele de J.J. Moehringer, să știți că numele lui real e John Joseph, iar J.R. nu vine de la vreo abreviere, ci înseamnă „Junior”. E numele pe care Moehringer l-a renegat, a vrut să-l schimbe, l-a întors pe toate părțile și i-a ținut ascunsă originea. E numele pe care nu l-a vrut, pentru că era de fapt numele tatălui lui și nu-și dorea să-și aducă aminte de el la fiecare strigare.

E numele față de care s-a delimitat ulterior, ca identitate și caracter deopotrivă.

Scriitorul

Poate una dintre cele mai intense subteme ale romanului e devenirea ca scriitor. E transformarea din ghinionistul ratat – așa cum se vedea chiar el – în studentul la Yale și mai târziu (trecând prin vânzător de produse casnice, curier etc.) reporter. Trecerea de la o pasiune nestăvilită și aproape haotică pentru cuvinte la înțelegerea a cum trebuie să pună ordine în povești, să dozeze, să exprime.

În multe lucruri pe care le spune, am găsit sfaturi pentru noi toți, iubitorii de cuvinte, care avem temeri, îndoieli, frustrări și dorința de a exprima o mie de lucruri în același timp.

  • (…) alegând cărți, cărțile potrivite, și citindu-le încet, cu atenție, puteam mereu să păstrez controlul asupra a cel puțin un lucru.
  • Iubeam cuvintele – sunetul lor, forța lor – fără să le înțeleg sau să le apreciez precizia, iar rezultatul era o propoziție fantasmagorică după alta.
  • (…) Uneori încerc să spun ce gândesc și ce iese sună ca și cum aș fi mâncat un dicționar și cac paginile. Scuze.

Urăsc când oamenii mă întreabă despre ce e o carte. Oamenii care citesc pentru intrigă, oamenii care înghit povestea ca umplutura dintr-un biscuit Oreo ar trebui să rămână la benzi desenate și telenovele. Despre ce e? Orice carte care valorează cât negru sub unghie e despre emoții, și dragoste, și moarte, și durere. E despre cuvinte. E despre om față în față cu viața sa. Da?

  • Mâinile lui trimiseseră relatări brici din zone de război și dezmierdaseră sânii vedetelor de cinema. Ale mele făcuseră greșeli înfricoșătoare, greșeli de ortografie ridicole și se transformau adesea în gheare într-un fel de înțepenire creativă. Mi-am dorit să putem face schimb de mâini pentru o zi.

Cred că printre cele mai mari merite pe care îl are romanul lui Moehringer este acela că e uman. Nu găsesc unei scriituri un merit mai mare decât ăsta. Și mai are un umor așa de bine pus la lucru, că-l invidiez în cel mai admirativ mod cu putință pe omul ăsta care cu o mână dă emoție, cu alta hohote de râs și cu ambele niște lecții mari, mari de tot despre alegeri și înfruntări.

Sunt atât de multe citate pe care mi le-aș scoate și mi le-aș lipi la capul patului, să dau cu nasul în ele când mi-e lumea mai dragă (sau, dimpotrivă, când nu prea), dar o să mă opresc aici și o să le țin pentru mine. Îmi rămân în minte cel puțin alte două–trei scene dragi: o conversație (mare conversație, neașteptată conversație) cu un preot într-un tren, o explicație despre de ce au cactușii (pe care copilul Moehringer îi detesta, obligat fiind să se mute într-o Arizona care nu-i plăcea și i se părea stearpă) atâtea brațe și o povață a bunicii lui pentru momentele în care se simțea singur.

Du-te și așază-te și uită-te la cer…

***

„Dulcele Bar” e una dintre cele mai frumoase cărți ale lui 2017 și mă bucur mult că-mi închei lecturile acestui an cu vorbele așa de bine așezate ale lui Moehringer.

Am deja și o rezoluție pentru 2018: să-mi iau cartea lui Andre Agassi, Open. O autobiografie, al cărei editor a fost chiar J.R. Moehringer. Nu m-aș fi gândit că asta va fi una dintre lecturile mele viitoare (îmi place tenisul, dar nu mă consider neapărat vreo împătimită), dar vreau să mă reîntâlnesc (măcar în parte) cu talentul acestui laureat de Pulitzer, care mi-a oferit atât de multe stări și gânduri prin cartea sa.

Fotografii din interiorul articolului: © Alexandra Enăchescu

Foto slider: J.R. Moehringer © http://thewilddetectives.com

Ți-ar plăcea și...

1 Comentariu

Leave a Reply to Cariere perfecte, vieți imperfecte. Open. O autobiografie | Andre Agassi - alexandrisme Anulează comentariu