Cariere perfecte, vieți imperfecte. Open. O autobiografie | Andre Agassi

Dacă ar fi să-ți alegi o persoană care să te ajute să scrii despre viața ta, pe cine ai alege? Andre Agassi l-a ales pe J.R. Moehringer, un câștigător de Pulitzer și autor al romanului „Dulcele Bar” (o lectură superbă, despre care am scris aici).

Și așa a ieșit o carte neașteptată (editura Publica, colecția Victoria Books, traducere de Paul Slayer Grigoriu). Spun „neașteptată”, pentru că nu contează dacă ești neapărat un împătimit al tenisului, nu contează dacă ai fost fan Agassi, nu contează nici ce știai până atunci despre el ca profesionist, sportiv sau om. Cartea ți le dă pe toate peste cap, oricum.

„Open. O autobiografie” nu e romanul tipic al vedetei-de-succes care acum își povestește viața, își reiterează gloria și te face să te simți pe tine, muritor de rând, un pierzător care citește despre un geniu. Nu. Este o lectură intimă despre contradicții, despre cum talentul nu echivalează întotdeauna cu pasiune și plăcere, despre ce se vede în exterior și cum se simt lucrurile înăuntru. E o carte tristă, în multe feluri. Se citește ușor, dar nu e nici pe departe ușoară în conținut, concluzii și povești.

Agassi a fost întotdeauna privit ca un personaj controversat în lumea tenisului. Un spectacol pe teren, uneori impertinent, alteori zeu; e unul dintre cei mai longevivi tensimeni, fost număr 1 mondial, câștigător a 8 Grand Slam-uri și unul dintre cei mai buni jucători de retur din istorie.

Dar cum s-au văzut lucrurile din perspectiva lui? Ca o continuă căutare, dublată de multe ori de nefericiri mai mici sau mai mari. Drumul lui Agassi de la copilul fragil, împins de tatăl lui la o performanță aproape nebună, la tânărul furios și apoi la adultul împăcat e unul lung și complicat. Și trece printr-o copilărie atipică, o singurătate marcantă, antrenamente dure, prietenii strânse, dramele apropiaților, o rătăcire care aproape l-a costat cariera, un divorț greu și o celebritate pe care aproape că nu știe cum să o gestioneze.

Nu o să insist asupra declarației care făcut vâlva cea mai mare atunci când vine vorba despre cartea lui Agassi – aceea că urăște, de fapt, tenisul. Că l-a jucat cu îndârjire, că l-a jucat neștiind ce altceva să facă, ca și cum ăsta e destinul lui (și cel mai mare blestem în același timp) și nu are încotro decât să-l ducă până la capăt. Neliniștea asta e potolită în final, când adultul Agassi e mult mai stăpân pe sine, se cunoaște, se înțelege și se acceptă, cu tot trecutul, greșelile și episoadele lui de rebeliune.

În mintea mea, am rămas cu alte lucruri despre el: prietenia cu Gil, preparatorul lui fizic, eșecul aproape insuportabil al relației lui cu Brooke Shields sau momentul în care a înțeles că tatăl lui nu știe să-și verbalizeze iubirea altfel decât împingându-l mai departe, mai adânc, în relația cu tenisul; descoperirea iubirii mature alături de Steffi Graff, apăsarea așteptărilor celorlalți (de la tatăl lui la întrebările sâcâitoare ale reporterilor și criticile dure ale ziarelor) și descoperirea acelui rost căutat toată viața – în Fundația pe care și-o înființează pentru educația copiilor tocmai el care, ironic, a fost speriat de rigorile școlii și a renunțat de timpuriu la ea.

Am simțit multă durere când a vorbit despre frustrarea de a nu câștiga un turneu de Mare Șlem pe cât de repede și-ar fi dorit, despre presiunea de a demonstra, despre etichetele care i-au fost aplicate de-a lungul timpului, dar și despre a te arunca cu capul înainte atunci când nu știi cum să mai ieși din ceva care s-a adâncit prea tare.

Cartea are și episoade savuroase, în care nu te poți simți vinovat că parcă tragi cu ochiul sau citești ceva „scandalos” despre persoane foarte cunoscute: întâlnirea lui cu Ilie Năstase (celebra „Să te fut, Năstase!”), scena de gelozie după episodul lui Brooke Shields din serialul Friends (vezi aici despre ce e vorba), purtatul unei meșe pe teren pentru că începuse să chelească de foarte tânăr, analizele amănunțite ale jocului adversarului – mai ales dacă acel adversar este un tânăr Federer sau rivalul lui (și, în secret, și cel pe care l-a admirat foarte mult mai târziu), Pete Sampras.

Da, uneori Agassi trece drept arogant. Da, poate fi și necruțător atunci când scanează dintr-o privire toate punctele slabe ale celui din fața sa. Și poate că alteori încearcă „să dea bine” în fața propriilor ochi în primul rând. A greșit, s-a purtat copilărește, a dat cu racheta de pământ, a fost capricios și insensibil. Dar nu facem cu toții un pic din toate astea, uneori?

Am descoperit în această carte și un Agassi vulnerabil, deprimat, învins – și nu pe terenul de tenis. Și momentele astea m-au apropiat de el mai mult decât orice victorie, succes sau discurs exterior despre „cine a fost, ce a făcut Andre Agassi și de ce-ar trebui să ne pese de el”.

Iată câteva dintre cele mai frumoase pasaje, după părerea mea:

• „Un lucru am învățat în douăzeci și nouă de ani de jucat tenis: viața îți va arunca în cale totul în afară de chiuveta de la bucătărie. E treaba ta să eviți obstacolele. Dacă le lași să te oprească sau să te distragă, nu-ți faci treaba, iar eșecul îți va cauza regrete care te paralizează mai mult decât o durere de spate.”

• „Acum că am câștigat un turneu de Mare Șlem, știu ceva ce au voie să știe doar foarte puțini oameni. O victorie nu este atât de plăcută pe cât de neplăcută este o înfrângere și sentimentul de bine nu durează la fel de mult ca supărarea.”

• „Mă minunez de cât de neinteresant e să fii celebru, de cât de banali sunt oamenii celebri. Sunt confuzi, nesiguri, șovăielnici și adesea urăsc ceea ce fac.”

• „Stau în picioare și simt o dorință copleșitoare să iert, pentru că realizez că tatăl meu nu se poate abține, nu s-a putut abține niciodată. Tatăl meu este ceea ce este și mereu va fi așa și, chiar dacă nu se poate abține, chiar dacă nu poate face diferența între dragostea pentru tenis și dragostea pentru mine, tot dragoste e.”

• „Toată munca și furia, și victoriile, și antrenamentele, și speranța, și sudoarea, toate duc la același sentiment dezamăgitor. Nu contează cât de mult câștigi. Dacă nu ești ultimul care câștigă, ești un pierzător.”

• „Căsătoria ta e departe de a fi perfectă, nici măcar nu știi de ce te-ai însurat, sau dacă ai vrut vreodată să te însori – deci de ce ești atât de distrus sentimental la gândul că e posibil să se fi sfârșit? Pentru că urăști să pierzi. Iar divorțul e o înfrângere dură. Dar ai mai avut parte de înfrângeri dure – de ce aceasta e altfel? Pentru că nu vezi niciun fel în care, ca rezultat al acestei înfrângeri, să progresezi.” (despre divorțul de Brooke Shields)

***

Și, dacă tot ați ajuns pe-aici, vă las și un interviu cu Andre Agassi în care povestește mai multe.

Foto slider: Dan Gold pe Unsplash