Cum îmi gătesc anxietatea la foc mic în fiecare zi

Am avut întotdeauna o relație complicată cu mâncarea. De mică, am fost un copil scarandiv, știți voi, genul care mănâncă doar aceleași 3 preparate și variațiuni pe temă. La mine, erau cartofii prăjiți, pieptul de pui și o salată cât se poate de banală.

Și-apoi urmau mofturile: refuzurile ferme atunci când venea vorba de mâncatul legumelor din ciorbă – ai mei s-au oprit din a mai încerca să mă convingă de orice, atunci când am făcut pe apucata și am vomitat zeama pe care o înghițisem forțat împreună cu legumele, singura dată când chiar au îndrăznit să-mi impună un fel de mâncare –, de mâncatul sarmalelor cu tot cu foaia de varză și al unei liste lungi de ingrediente care începea cu spanacul și se termina cu ficățeii, trecând prin pește și dovlecei.

Am fost „ferită” de mică și de statul prea mult în bucătărie. Când mama se spetea să ne sature pe toți și adunase un vraf de rețete și cărți de bucătărie din care ne punea pe farfurie fel de fel de prăjituri al căror nume era din ce în ce mai greu de pronunțat, eu stăteam și învățam pentru şcoală.

Am fost scutită, deci, să-mi umplu capul cu liste de ingrediente, pași de urmat, procedee complicate și termeni al căror înțeles se ținea departe de mine. Ceea ce atunci mi se părea minunat – eram lăsată să mă concentrez pe școală, cum aș fi avut eu timp să le fac pe ambele și de ce să-mi bat capul? –, mai târziu mi s-a părut un handicap pe care nu știam cum să-l gestionez; habar n-aveam cum puteam vreodată să recuperez anii în care n-am manifestat nici cea mai mică curiozitate față de ce făceau bunica sau mama prin bucătărie și să fac ordine în misterul care ajunsese să mi se pară gătitul în general.

„Asta e, de gătit sunt străină, găsesc eu alte calități pe care să le am în viață. Ne descurcăm, femeia nu mai stă în bucătărie, comandăm, primim de-acasă, suntem bine.” Mentalitatea cu care au trecut anii peste mine.

Ce-i drept, odată cu anii, au apărut și niște probleme de sănătate mai serioase, un an în care mi-am reinventat stilul de a mânca și am descoperit lucruri de care nu mă atinsesem în veci până atunci. Combinații pe care nu știam să le fac și toată diversificarea de care n-avusesem parte, copil fiind. Dar cu gătitul tot nu mă împrietenisem.

Toate astea până într-o vară în care o prietenă din copilărie mi-a povestit întâmplător că, de ziua prietenului ei, i-a făcut o surpriză și i-a pregătit un tort. „Uah, am zis în gândul meu, impresionată. Eu n-aș putea să fac așa ceva, mie-mi trebuie alte idei de cadouri.” Și, în același timp, mi-am zis și că ăsta mi se pare cel mai frumos gest din lume – să faci tu ceva cu mâinile tale, să oferi din energia și timpul tău, în loc de lucruri cumpărate prin comenzi online.

Și-am pornit cu unul dintre cele mai dificile preparate, fix anapoda, când i-am aruncat mamei, la telefon, un: „- Vreau și eu să fac un tort pentru Alin de ziua lui.” Mama: „- Ce să faaaaci?! Tu singură, pentru prima dată???”.

Așa a ajuns mama să facă un drum până la București într-un weekend în care mi-a dictat rețeta pentru tort, în care-am scris de mână primele mele indicații de gătit și în care m-a supravegheat în tot procesul. Și mi-a ieșit. Am exersat împreună cu mama, pentru ca, peste câteva săptămâni, să repet procesul de una singură. Și mi-a ieșit și a doua oară (bine, la drept vorbind, era să ard blatul, dar heeei, detalii).

Am crezut că ăsta o să fie primul și ultimul meu contact mai important cu gătitul și întâmplarea făcuse să fie un tort, nici măcar o mâncare neapărat „mai serioasă”.

Cum ar veni, blatul nu se lipise de tavă, dar nici de mine dorința de a face asta mai des.

***

Ăsta nu e un text despre cum am descoperit eu gătitul. Putea să fie orice alt obicei în loc: hikingul, designul interior sau desenatul. Sau orice alte lucruri de care nu te crezi în stare o mare parte din viață. O pasiune pe care nu crezi că o ai, o activitate de care nu te crezi în stare sau, dimpotrivă, crezi că nu e pentru tine, că nu ai răbdare, timp sau energie pentru ea. Că ție nu o să-ți iasă, oricum.

Mulți zic că mâncarea simte când ești supărat. Și că n-are cum să-ți iasă bine dacă te-apuci supărat de treabă. Aiurea! Vă zic eu cum e pentru mine – fix când sunt mai agitată, supărată, tristă, neliniștită, când mă chinuie cel mai tare niște gânduri în care nu mai pot să fac ordine din punctul în care sunt, atunci gătesc mai cu spor.

Pentru că, cel puțin pentru mine, gătitul e modalitatea prin care, din ceva rău, îmi iese ceva sănătos; prin care îmi iau energiile negative și le preschimb în altceva, mult mai bun și pentru mine, și pentru ceilalți.

Că așa percep eu gătitul: faci ceva și îți iei mintea de la toate ca să fii prezent acolo, cu ingredientele și cu regulile de gătit – și damn, ce bună sunt încă la urmat toate regulile! –, cu o structură, cu o ordine în care se fac lucrurile, și apoi iese altceva din care mănânci și tu, dar și împarți cu alții.

O ciorbă, 3 quiche-uri, o tartă cu ciocolată și caise, o galette cu căpșune, 2 cheesecake-uri și câteva brioșe mai târziu, anxietatea mea vorbește mai încet.

Putea să fie orice altceva în loc. Dar, la mine, în perioada asta, se întâmplă să fie gătitul, această activitate care poate să pară cel mai banal, plictisitor și casnic obicei (așa cum mi s-a părut mie mult timp).

De-asta când terapeuta mă întreabă cum ar fi să-mi fie un pic mai bine de mâine, începe să mi se contureze vag imaginea unei case la țară, cu o bucătărie mare, plină cu de toate, în care să pot să gătesc pentru cineva (un lucru care, acum 3 ani de exemplu, nu exista pe niciuna dintre listele mele de dorințe sau priorități).

Cam așa ți se poate schimba perspectiva când, într-o sâmbătă, decizi să fii altcineva decât cine crezi că ești în mod normal – adică nepricepută, neîndemânatică, nesigură – și să încerci toate lucrurile alea de care te fereai. Și să te crezi în stare măcar preț de „timp de pregătire: 1 oră și 20 de minute”.  

—

Sursă foto: Unsplash și galerie personală