10 lucruri care nu s-au spus deja despre „În căutarea oii fantastice” și Haruki Murakami. Au ba?

Ce se mai poate spune despre „În căutarea oii fantastice” (editura Polirom, traducere de Andreea Sion) și nu s-a spus deja? Ce se mai poate scrie despre Haruki Murakami și nu s-a scris deja?

Mă gândesc că răspunsul firesc e unul singur: puține. Așa că n-o să insist și nici măcar n-o să reiau firul poveștii. E suficient să spun atât: un bărbat de aproape 30 de ani care lucrează în publicitate și care se resemnează cu o viață plictisitoare și cinică ajunge să știe mai multe despre oi decât și-ar fi imaginat.

Mai degrabă aș vrea să subliniez 10 lucruri despre cartea asta (și, atât cât știu, despre universul lui Murakami și legătura mea cu el) pe care cred că merită să mi le-aduc aminte și peste ceva timp.

1. „În căutarea oii fantastice” e (abia) a patra carte de Murakami pe care o citesc, după „La sud de graniță, la vest de soare”, „Iubita mea, Sputnik” și „Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj” (citite exact în ordinea asta). Nu zic degeaba „abia”. Am în jur mulți oameni care îi iubesc cărțile, dar eu am făcut cumva și m-am prins greu în horă. M-a speriat, din nou, popularitatea imensă și mi-a fost frică să nu-mi placă. Nu a fost cazul, spre bucuria mea.
2. Dar mă simt totuși novice. Și de-aici poate și-un ochi ceva mai cumpătat în privința lui. Îmi place să-i citesc cărțile, dar îmi trebuie mereu o anumită stare. Vreau să-l descopăr în continuare, dar nu ajung să fiu hipnotizată. Pe de o parte, mă oftic, pe de altă parte, mă țin tare.
3. Până acum m-am prins deja de câteva lucruri comune universului pe care îl creează de obicei Murakami: personajul principal plictisit, resemnat, care știe că are o viață banală. Regretul. Tânjirea după ceva trecut. Femeia care fascinează și dispare. Muzica. Barurile. Jazz-ul. Căsniciile și relațiile eșuate. Descrierile largi. Valurile. Japonia contemporană, pe care n-o simți neapărat exotică și-ndepărtată.
4. Ce-mi place cel mai mult la scrierile lui și, implicit și la romanul ăsta, este chiar stilul lui de a spune lucrurile. E poezie curată pe alocuri. Și știu că cei mai mulți se sperie la auzul cuvântului poezie, dar să clarific: întrerupe banalul și ritmul obișnuit al acțiunii de niște concluzii care te lovesc în moalele capului, deghizate în cele mai frumoase cuvinte de pe pământ. Pentru ușurința cu care-i iese asta, îmi place la nebunie.
5. Am răscolit tot Internetul în căutare de explicații pentru ce-am citit. Sunt atâtea variante, interpretări și dezbateri, încât n-are rost să te mai uiți pe nicăieri. Mă-ncurc uneori de simbolismul lui, am senzația că e nevoie să știu mult mai multe despre cultura din care provine ca să-i înțeleg pe deplin criticile și sensibilitățile, dar mă bucur de imaginația lui. Care e din plin.
6. Cartea asta mi-a adus întrucâtva aminte de „Maestrul și Margareta” a lui Mihail Bulgakov. Ca atmosferă în mod special.
7. E întotdeauna o graniță foarte fină între realitate și ireal în scrierile lui. „În căutarea oii fantastice” începe ca un roman obișnuit, dar se transformă pe rând în investigație, istorie, fantastic, dramă. Personal, mi-a plăcut foarte mult prima parte, m-a pierdut pe alocuri în a doua și mi-a regăsit atenția spre final.
8. Am reținut o discuție despre ce-nseamnă să dai și să ai un nume (personajele din „În căutarea oii fantastice” n-au unul, rămân arhetipale: Șeful, Șobolanul, Maestrul Oilor, Omul Oaie, J, șoferul etc.). Nu dau detalii, vedeți voi. Și-am râs la indicațiile despre cum să-ngrijești un motan mai răpciugos decât calul lui Harap-Alb.
9. Cred că sunt mereu două niveluri de înțelegere pentru cărțile lui. Poți să rămâi la primul și să fii, oricum, mulțumit. Poți să sapi mai adânc, să speculezi sau cel puțin să te lași dus de nebunia fără sens imediat ca să dai de al doilea. Dar trebuie să-ți dai voie să n-aibă sens pentru un timp, ca să-ți placă mai încolo.
10. Nu mai am și un al zecelea lucru. Am trișat.