Cinevacinema

Despre iubire… altfel – în 3 seriale

via GIPHY

Ce trebuie să ştiţi de la început despre mine: nu-s deloc fanul reprezentărilor nerealiste (cinematografice sau literare) ale iubirii. Tot ce e prea romantic, prea „drăgălaş”, prea „drăguţ” chiar asta rămâne pentru mine: o exagerare care mai adaugă un strat la cum credem noi că ar trebui să fie lucrurile şi la dezamăgirea pe care o avem în viaţa reală când vedem că… nu-i chiar aşa.

De-asta, atunci când mă refer la nişte seriale care tratează subiectul iubirii „altfel”, mă refer, în mod paradoxal, la normalizarea ei ca reprezentare vizuală; la faptul că cele trei seriale de mai jos se îndepărtează (măcar puţin) de varianta aia ideală à la Hollywood şi ne arată relaţiile, dragostea în cuplu sau în familie, mai puţin fardat, cu toate bubele, problemele, hopurile şi sentimentele uneori amestecate cu care vin toate acestea la pachet. Şi chiar cu finalurile mai puţin fericite, epuizante şi care-ascund mult efort.

Să n-o mai lungesc, deci.

Master of None (Netflix, 2015 -, 2 sezoane disponibile momentan)

Master of None a-nceput lent pentru mine. Nu ştiam de unde să-l apuc: nici râs în hohote, nici dramă până la capăt (bine, nici faptul că l-am început într-un aeroport în timp ce-mi aşteptam avionul care întârzia pentru cel puţin două ore n-a prea ajutat. M-am reapucat de el la un an distanţă, cu mintea limpede şi hotărâtă să-l continui de data asta).

Apoi m-a izbit. Exact aşa e şi realitatea: nu ai ceva memorabil de povestit în fiecare zi, nu ţi se-ntâmplă ceva măreţ în fiecare clipă, nu-i totul despre exaltarea asta pe care să o simţi continuu.

Dev (Aziz Ansari) este un tip la 30 şi ceva de ani care încearcă să-şi găsească un rost; de profesie actor, joacă în tot felul de reclame proaste, devine chiar moderatorul unui cooking show cu brioşe la un moment dat, îşi petrece timpul cu prietenii, îşi caută iubirea pe Tinder, are date-uri nereuşite, iubeşte pastele, ţine piept prejudecăţilor legate de originea sa indiană şi îşi doreşte o relaţie în care să se simtă cu adevărat bine.

Dar când lucrurile devin „prea” reale – şi dă piept atât cu ce-nseamnă o relaţie serioasă, cât şi cu întrebarea „ce-mi doresc eu să fac în viaţă?”, fuge la celălalt capăt al pământului: din SUA direct în Italia.

Trebuie să vă spun că abia la sezonul al doilea m-am îndrăgostit de Master of None aşa cum merită. Povestea lui Dev în Italia, reînvăţând să-şi trăiască pasiunea şi să înceapă o viaţă nouă, m-a cam dat peste cap până la final. Al doilea sezon e şi un tribut adus cinematografiei italiene – Antonioni, Fellini, De Sica fiind referinţe evidente (despre subiectul ăsta, găseşti aici un articol excelent).

Sursa: Vanity Fair

Sunt atât de multe momente sensibile şi emoţionante în Master of None. Şi atât de multe subiecte şi faţete ale iubirii pe care le tratează: de la relaţia matură de cuplu, rutină, alegeri, teama de a-ţi lua un angajament pe termen lung, întrebările continue de tipul „what else is there?” sau „oare e bine ce facem?” la cum îţi dai seama că a venit momentul să spui stop şi să o iei de la capăt.

Nu mai zic de relaţia cu părinţii, mărturisirea orientării sexuale, acceptarea diferenţelor – toate subiectele mari, pe care Master of None le pune excelent în scenă. Fără să devină în vreun moment melodramatic şi cu atât mai puţin superficial sau pretenţios.

Vă las şi un video care explică mai multe (e util după ce aţi văzut deja serialul).

Love (Netflix, 2016 – 2018, 3 sezoane)

De Love m-am apucat mai mult în glumă. N-auzisem nimic despre el, nu mi-l recomandase nimeni; a fost unul dintre serialele pe care le-am văzut cu coada ochiului pe Netflix într-o sâmbătă dimineaţa, când nu mai aveam la ce să mă uit. Şi aşteptările mele nu erau neapărat grozave în privinţa lui.

Mickey (Jillian Jacobs) şi Gus (Paul Rust) au probleme serioase. Ea e o tipă complet iresponsabilă, se poartă urât cu majoritatea oamenilor din jurul ei, e dependentă de alcool şi sex. El e tipologia tocilarului, nu poate să iasă dintr-o relaţie nici când e tratat cum nu se poate mai rău de cealaltă persoană, se simte nedreptăţit tot timpul şi are probleme de confruntare.

Sursa: www.mysoutex.com

Bineînţeles, cu aceste premise – doi oameni cărora le e dificil să trăiască cu ei înşişi în primul rând – începe tatonarea unei relaţii care, la prima vedere, nu prea are cum să se termine bine.

Love e de multe ori tărăgănat şi pare că nu încheie subiectele pe care le începe, dar, până la sezonul al treilea, care e şi ultimul, are momente frumoase. Mai ales cu faza de maturitate a relaţiei dintre Mickey (pe care, apropo, o ştiţi dacă v-aţi uitat la Community) şi Gus e foarte uşor să rezonezi; de exemplu, faptul că, atunci când intri într-o relaţie, vin la pachet şi părinţi, bunici, verişori şi aşteptări sau sfaturi din partea tuturor despre cum ar trebui să faci tu lucrurile. Faptul că uneori trebuie să-ţi înfrunţi familia şi să le spui că cine eşti e diferit de cine credeau ei că eşti sau de „copilul perfect” pe care tu crezi că şi-l doresc chiar şi la 30+ ani. Că trebuie să-ţi iei propriile decizii şi că uneori chiar n-ai de unde să ştii cum o să iasă. Că unele secrete rămân secrete chiar şi-n cea mai autentică relaţie.

Love mai tratează şi nevoia de a face ceva din pasiune – în eforturile lui Gus de a-şi regiza propriul film sau în afirmarea lui Mickey ca un bun producător de radio, după frustrări, rătăciri şi multe momente de dat cu stângu’-n dreptul.

Serialul ăsta nu-ţi va schimba viaţa, dar e o călătorie plăcută, care îţi arată momente foarte apropiate de lucruri pe care le-am trăit cu toţii, într-o măsură sau alta.

Şi-o piesă de pe coloana sonoră (care-i foarte bună), cum mi-e obiceiul.

Better Things (HBO, 2016 -, 2 sezoane disponibile momentan)

În Better Things, Pamela Adlon o joacă pe Sam, o mamă de 40 şi ceva de ani, care are grijă singură de toate cele trei fiice ale sale. Una e o adolescentă dependentă de tehnologie şi atenţie, alta e un Tom-boy cu păreri ferme despre orice şi o inteligenţă care-i depăşeşte vârsta, iar cea mai mică e un copil încă fragil şi în formare.

Sursa: Village Voice

Când am văzut primul episod din serialul ăsta, ţin minte că multă vreme am văzut-o în Sam pe Maura Tierney – adică Helen din The Affair, cu care mi se părea că seamănă în primul rând fizic, dar şi ca tipologie de personaj. Aceeaşi mamă care-ar face orice pentru copiii ei, dar care uneori înjură, se dă bătută şi recunoaşte că pur şi simplu nu ştie cum să facă toată treaba asta cu parenting-ul.

Better Things e incredibil de… obişnuit; pentru că este despre momente banale din viaţa noastră. Sam merge la audiţii, filmează scene proaste din filme de gusturi îndoielnice, încearcă să le facă pe toate, face farse fiicelor ei, e şi mamă, şi tată şi, din când în când, mai are grijă şi de propria-i mamă, o hoarder cu apucături alcoolice.

Într-un fel, serialul ăsta e şi despre singurătate şi puterea care vine de aici. Pune femeia în centru, fără să aibă vreo mantră feministă din care să-şi facă obsesie. Şi este despre iubirea care are feţe neaşteptate uneori: şi poate fi lupta continuă pentru a face din cei apropiaţi oameni independenţi şi care să gândească cu mintea lor.

Şi, bineînţeles, şi aici soundtrack-ul e plin de muzici faine, cum ar fi:

***

Tot despre iubire, cu plusuri şi minusuri, mai recomand şi:

Foto slider homepage: Clem Onojeghuo pe www.unsplash.com

Foto featured image: Artefact Magazine

Ți-ar plăcea și...

Nu sunt comentarii

    Lasă un comentariu