Suntem cu toții un pic morocănoși. „Un bărbat pe nume Ove”, Fredrik Backman

N-aveam cum să ocolesc ceea ce mi s-a părut cu ușurință cartea anului 2017, la cât de populară și citită a fost „Un bărbat pe nume Ove” a suedezului Fredrik Backman (editura ART, colecția musai).

Recunosc c-am și trișat puțin și poate-am fost întrucâtva nedreaptă. Mi-am ales special lectura asta după o perioadă în care-am dat peste niște cărți destul de apăsătoare, care m-au consumat destul de mult și de la care-am simțit nevoia de o pauză. I-am cam pus o patalama, așteptându-mă să nu fie neapărat cea mai dificilă lectură de pe lumea asta.

Și da, „Un bărbat pe nume Ove” chiar e ca o pauză. Din start, am văzut în Ove mult din personajul lui Jack Nicholson în As good as it gets (r: James L. Brooks, 1997). Ove e acest bărbat mizantrop de 59 de ani, cu apucături fixiste și o preferință ieșită din comun pentru reguli și ordine. E obsedat, printre altele, de Saab-ul lui, de restricția de circulație a mașinilor din zona rezidențială și de inspecția zilnică a cartierului.

Este evident că lucrurile sunt în așa fel construite încât, în ciuda tușelor groase (și în aparență nu prea favorabile îndrăgirii acestui personaj de la început), Ove e ceva mai mult decât vecinul de alături pe care nu-l prea suporți și de care te cam ferești.

Povestea lui e destul de tristă, iar în spatele figurii morocănoase e un om căruia îi place să aibă un meșteșug, care a trăit o norocoasă poveste de dragoste cu mult iubita Sonja și care și-a căutat tot timpul un rost. E un om trecut prin viață, un supraviețuitor al multor necazuri, prietenii destrămate, morți ale celor apropiați. În multe feluri, e și un conservator, un om al vremurilor trecute, care trăiește și gândește după niște obiceiuri mai vechi, dar nu lipsite de umanitate.

Viața lui (deși mai corect ar fi să spun moartea lui, având în vedere pornirile suicidale pe care le descoperi devreme în roman) e dată peste cap de noii lui vecini, o familie ca o pată de culoare, alături de care Ove reînvață să zâmbească. Iar de aici pornesc tot felul de scene comice, acceptări treptate ale vieții de după o despărțire tragică și descoperiri ale altor și altor lucruri pentru care merită cel puțin să îți amâni moartea, dacă nu să recunoști deschis că o îmbrățișezi așa cum e, cu bune și rele deopotrivă.

Desigur, dacă-mi propun să fiu cârcotașă, sunt și destule lipsuri pe care le-am simțit la acest roman: multe structuri repetitive (construcții ale frazei, dar și reiterarea acelorași motive parcă la nesfârșit, cum ar fi obsesia pentru fizicul unuia dintre vecinii săi pe nume Jimmy), o poveste cu un pic de iz hollywoodian, câteva stereotipuri în construcția personajelor (ura pentru „cămășile albe” e un exemplu) și niște tendințe ale naratorului de a-ți spune mai mult decât de a-ți arăta.

Dar la fel ca în cazul oricărei lecturi, indiferent despre ce e anume e vorba, depinde ce aștepți și ce vrei de la cartea asta. Cu ce decizi să rămâi.

Dacă nu-i cauți nod în papură, „Un bărbat pe nume Ove” poate să funcționeze chiar bine: o lectură lejeră de-un weekend, niște lecții universale și câteva tipologii ușor de recunoscut. O altă perspectivă asupra unor subiecte mari, aceleași despre care e foarte greu să vorbești (sau să scrii) cu echilibru: iubire, sens, prietenie, bătrânețe, despărțire.

Merge numai bine ca lectură de vacanță și zile mai leneșe.

 ***

 Câteva citate care mi-au plăcut:

• „Fiecare om e cum e și face ce poate. Asta este și alta nu-i.”
• „Duminica mergeau la biserică. (…) Stăteau pe ultimul rând de bănci și se uitau țintă fiecare la câte o pată de pe podea până se termina slujba. Și, dacă e s-o spunem p-aia dreaptă, amândoi se gândeau mai mult că le lipsește ea decât că le-ar lipsi Dumnezeu.” (despre mama lui Ove)

„Moartea e un lucru de mirare. Oamenii își trăiesc toată viața ca și cum moartea n-ar exista și, cu toate acestea, moartea e unul dintre cele mai puternice motive de a trăi. Unii dintre noi devin din timp conștienți de ea și trăiesc mai intens, mai încăpățânat, mai cu furie. Unii au nevoie de prezența ei constantă pentru a înțelege antiteza. Alții devin atât de preocupați de moarte încât ajung să o aștepte cu mult înainte ca ea să își anunțe sosirea. Ne e frică de moarte, dar, cel mai mult, ne e teamă că o să-i lovească pe alții, nu pe noi. Cea mai mare frică e că o să ne ocolească. Și că o să ne lase singuri pe lume.”

• „Unul dintre cele mai dureroase momente din viața fiecărui om este cel în care-și dă seama că are mai mult timp în urma sa decât înaintea sa. Iar când nu mai ai prea mult timp, trebuie să găsești lucruri pentru care să merite să trăiești.”

 

 

 

 

—

Fotografii din interiorul articolului: © Alexandra Enăchescu

Fotografie slider: Fredrik Backman © appendixfotografi.se