Ce nu te lasă să dormi noaptea? Despre anxietate

via GIPHY

Trăim în lumea-n care aproape cu toții avem anxietăți mai mici sau mai mari.

Mai mici – cum o să iasă mâine întâlnirea aia? Mai mari – am 28 de ani și uneori simt că nu mai am timp. Și mai mari – dar ce naiba facem noi aici? Mâine-poimâine trece totul și paf, ne trezim că ASTA A FOST TOT?!

Așa grăit-a un om anxios, firește.

Să trăiești cu teama asta constantă de „ce-ar putea să fie” și să derulezi sute de scenarii-n cap până la epuizare sună a boală de secol al XX-lea. Sigur, și strămoșii noștri erau mânați de instinctul de supraviețuire să fugă după mâncare și adăpost, vechii greci vorbeau despre „isteria” femeilor ca o predispoziție automat asociată cu simpla prezență a uterului, iar mai târziu cu semnele vrăjitoriei, dar până în anul 1980 nu s-a vorbit despre anxietate ca o tulburare reală.

Aveam plictiseala generalizată din perioada victoriană ce dădea în episoade de „smuls părul din cap” la femeile fără ocupație, aveam primele semne de stres post-traumatic și în cazul bărbaților americani veniți din război prin anii 1800 și tot felul de tratamente care mai de care mai inumane: electroșocuri, lobotomii, închideri în azile.

 

Ce-avem azi? Un șir întreg de tipuri de anxietate a căror simplă citire îmi dă fiori reci pe șira spinării – de la tulburări de panică la anxietatea socială și zeci (sute?) de fobii posibile –, cu o incidență crescută pentru anxietatea generalizată. Ultimele statistici ale Anxiety and Depression Association of America arată că anxietatea generalizată afectează 6,8 milioane de adulți din SUA, iar femeile sunt de două ori mai afectate decât bărbații. În grădina noastră, lucrurile nu stau mai bine – 25-28% din populația României suferă de o formă sau alta de anxietate, iar vârsta la care se instalează aceasta scade din ce în ce mai rapid.

Și cum să nu scadă, din moment ce din toate părțile ne lovesc tot felul de stimuli? Intri pe Facebook și vezi cum alții se simt bine, trăiesc vieți perfecte și parcă au timp să facă totul. Partea și mai nasoală e că, deși suntem perfect conștienți că ce-i în social media e o variantă cosmetizată a vieților noastre reale, golul din stomac tot acolo e. Învinuirea că noi „frecăm menta” în timp ce alții bifează succes după succes lovește mai tare ca un ciocan în moalele capului. Și „competiția” percepută e mai mare ca niciodată.

Unde mai pui că, dacă-ți propui să faci și tu ceva și „să ții pasul”, apare imediat întrebarea: dar ce? Ce anume să faci mai întâi când ai atâtea și atâtea posibilități? Ce să alegi? E, asta-i altă bubă legată de anxietate: paradoxul alegerii; faptul că, pe măsură ce avem mai multe posibilități, se instalează o paralizie generală și suntem mai puțin dispuși să acționăm. Zi-le, Kierkegaard: „amețeala” pe care ne-o dă libertatea, spunea filosoful danez, ne face 100% responsabili de cine alegem să fim. Altfel spus, na, belea!, n-am pe cine să mai dau vina.

Așa, de dragul statisticii, ați numărat vreodată brandurile de cafea din Mega Image? Păi cum să nu te lovească panica? Lasă, nu-mi mai trebuie cafea acum. Mă descurc și fără.

Și-așa, vreau să dorm bine la noapte. Dar cum naiba să dorm dacă mă gândesc la toate nenorocirile? Închide tu un ochi dacă oi fi încuiat ușa dar sigur mi-a vorbit așa azi pentru că nu mă place las’ că mă descurc eu și cu prezentarea aia n-o fi foc dacă nu iese brici mâine sper să plec și eu mai devreme. Fuck. E 2:00 și n-am adormit și am un alt creier în creierul meu care nu se mai oprește din vorbit.

Apoi mai e și aglomerația. Fie că-i metrou, fie că-i autobuz, pulsul crește repede, oamenii izbucnesc rând pe rând la cel mai mic ghiont neintenționat. Transportul în comun ne ține captivi în anxietatea noastră. Se știe că o persoană anxioasă are nevoie de un spațiu personal mai larg. Și de-un fidget spinner, mai nou. Se pare că jucăriile extrem de populare ale prezentului își au și un rost medical. Ne ajută să rămânem mai calmi și chiar să facem față mai bine ADHD-ului.

Hop!, mai primești o notificare zgomotoasă pe telefon, deși e duminică și nu-nțelegi de ce oamenii dau mailuri la ora 9 seara. Te deconcentrezi, verifici telefonul și te trezești deodată prins în muncă; ți s-a declanșat automat un sentiment al urgenței și gata, workaholici din lumea-ntreagă, uniți-vă!

Ni se tot spune că anxietatea nu ne definește și basta. Dar uite ce zicea Edvard Munch: ”My fear of life is necessary to me, as is my illness. They are indistinguishable from me, and their destruction would destroy my art”. Celebrul pictor al și mai celebrului tablou „Țipătul”, anxios declarat, credea în formula creativitate = anxietate și invers. Poate la fel stăteau lucrurile și-n cazul altor artiști mari: Van Gogh, Virginia Wolf, Sylvia Plath, David Foster Wallace. Bine, nu vreau să fac și-o altfel de statistică – câți dintre ei au avut un final fericit? ”Anxiety is the handmaiden of creativity”, zicea T. S. Eliot. Oare?

Oricum ar fi, se pare că nu ne-nvățăm minte. Fiecare generație e mai anxioasă decât cea precedentă și, chiar dacă stoicii intuiau și teoretizau chinul existențial încă din anul 300 î. Hr., iată, la ce folos dacă nu-l experimentăm și noi puțin pe propria piele? Tot Kierkegaard zicea că o luăm de la capăt mereu – nu putem pasa, din generație în generație, toată știința și informația pe care le deținem, ca să ne ușurăm măcar puțin traseul. Trebuie să îl traversăm noi înșine, cu toată anxietatea de rigoare. Tot el păstra o brumă de speranță: anxietatea poate fi și un semn bun. Dacă alegem să stăm pe poziții și să nu ne aruncăm în prăpastia care se cască la picioarele noastre.

Nu cum au făcut americanii, ar zice gurile rele, despre care studii recente arată că tot dintr-un tip de anxietate l-au ales pe Donald Trump președinte. Anxietatea culturală, mai exact. 68% dintre votanții lui Trump au declarat cu mâna pe inimă și cu frica-n vintre că au vrut să protejeze societatea americană de influențele străine. Trump a apăsat unde trebuie – pe butoanele arhetipale ale celei mai de bază anxietăți față de necunoscut, față de străinul cel rău, față de Baubau. Cel puțin așa zic cercetătorii de la PRRI (Public Religion Research Institute) și The Atlantic.

Insomnii, mâini transpirate, oboseală continuă, griji, griji, griji. Toate astea-s efecte ale anxietății. Și paralizia (”analysis paralysis”) dă-n procrastinare și procrastinarea dă-n-ntr-o și mai mare remușcare și tot așa, un cerc vicios care se cască fără oprire. Până și Netflix îmi dă 10 secunde între un episod și următorul ca să decid dacă vreau realmente să fac ceva cu viața mea azi. De-asta m-am uitat la vreo 5 episoade din Please Like Me fără oprire.

 

Știați că până și animalele sunt anxioase? Am crede că anxietatea e specifică unei forme superioare de viață sau, mai bine zis, că are nevoie de intelect, de conștiință. Nu chiar. Studii recente arată că inclusiv racii dau semne de stres și chiar răspund la medicamentație împotriva anxietății.

Dar până la urma frica asta de frică e fundamental irațională, nu? Doar e legată de creierul nostru reptilian, cel care-ți spune să fugi fără să te uiți înapoi când simți pericolul. Dar și cel care te auto-sabotează cel mai des, pentru că uneori pericolul pur și simplu nu există, deși tu ai asudat deja cât pentru trei ore petrecute la saună.

Așa de bine descrie instinctul ăsta primar Thomas French într-una dintre poveștile din Zoo Story: Life in the Garden of Captives (sau aici, direct în speech-ul de la The Power of Storytelling), încât nu-ți mai trebuie niciun studiu să-ți recunoști propria anxietate în povestea tigroaicei Enshalla care evadează din grădina zoologică și se sperie de forfota în mijlocul căreia se trezește. Forfotă creată de însăși prezența ei. Iată cercul vicios în toată splendoarea lui.

Pe cât de sătulă sunt de îndemnul „ieși din zona de confort”, pe atât de mult trebuie să recunosc că uneori zona de confort e sinonimă cu anxietatea. Că ea devine normă și se adâncește pe zi ce trece. Că se instalează fără să-ți dai seama și îți cere să rămâi cu ceea ce știi; să faci doar lucrurile de care ești sigur. E-o păcăleală, până la urmă. Dar una foarte convingătoare.

Fiecare îi face de petrecanie cum poate. Mindfulness, meditații, șiruri de „inspir-expir”, yoga, sport, muzică. Se pare că neurochirurgii au demonstrat într-un studiu că un anumit cântec poate reduce anxietatea cu până la 65%. Melodia ”Weightless” de la Marconi Union e rezultatul unei colaborări cu psihoterapeuți, pentru a crea o piesă relaxantă. O să-i dau și eu play în curând, vedem ce iese.

***

M-am ridicat de pe scaun de 5 ori, m-am întrerupt de vreo 10, mi-am făcut griji de încă pe-atât și am șters și-am scris de am pierdut șirul. Cât de meta poate să fie tot exercițiul ăsta de a scrie despre anxietate când te simți tu însuți cu anxietatea-n vine aproape-n fiecare zi?

Peronul ăsta e prea aproape, mașina asta merge prea repede, liftul ăsta se mișcă prea încet, omul ăla se uită cam ciudat la mine, oare puteam să fac mai bine?, trebuia să îi fi răspuns altfel.

via GIPHY

—

Foto slider homepage: Davide Ragusa pe unsplash.com