Bunica (83 de ani): „Cât trăiești, întâmpini multe, să știi. Treci prin ele, ce să faci?”

 

Cred că între bunici și nepoți e întotdeauna o relație specială. Pentru mine cu siguranță așa a fost. Am crescut cu bunica mea din partea tatălui. Cele mai timpurii amintiri, îmi dau seama acum, sunt în primul rând cu și despre ea.

Cum m-a învățat ce-nseamnă tot felul de cuvinte pe care le auzeam pentru prima dată și pe care le poceam, încercând să le ghicesc sensul (și, n-are rost s-o ascund, multe dintre ele erau ultimele pocneli, cuvinte vulgare peste care dădeam, vrând-nevrând, și pe care cineva trebuia să mi le explice cumva); cum mă fascina s-o ascult vorbind în somn și cum n-aș fi trezit-o neam, din dorința de a afla vreun secret nebănuit; cum am stat zi de zi la căpătâiul ei când, timp de trei luni și mai bine, nu a făcut decât să stea întinsă pe o tăblie tare de lemn, pentru că își fracturase bazinul. Nu putea să se miște, nu putea să iasă în curte, nu putea să facă nimic decât să rabde trecerea timpului, iar eu îi cântam și-i vorbeam, ca să mai uite de necazul care o lovise.

 

Bunica are acum 83 de ani. Știu despre ea că a fost o fire sfioasă, muncitoare și o femeie bună. Îi mai știu umorul care n-o părăsește nici acum – ba chiar s-a întețit și s-a rotunjit foarte frumos odată cu vârsta. Și mereu mă uit la ea și mă minunez și mă gândesc că e mare lucru să poți să râzi de viață așa cu poftă. Mai știu și că i-am zis mereu „mama”, pentru că așa și e pentru mine: o a doua mamă.

Pe numele din buletin Călina, strigată și „tanti Lenuța”, născută în 1934, în Costești Argeș, fata Mariei și a lui Ion, împreună cu alte trei surori, în ordinea descrescătoare a vârstei: Victoria, Mariana și Gela. De meserie croitoreasă – nimic nu s-a prins de mine la capitolul ăsta -, văduvă de timpuriu (nu mi-am cunoscut niciodată bunicul), a tras tare și a crescut doi copii: pe Doina (nașa mea) și pe Aurel (tatăl meu). Și pe mine. Deci trei! Am locuit cu ea de când mă știu, am dormit în aceeași cameră ani de zile și am făcut toate prostiile care se pot face și ierta în relația asta deosebită dintre o bunică și-o nepoată.

Credeam că se pot spune multe despre ea – și în general cele mai bune lucruri, doar sunt subiectivă -, dar nu și cele despre care am aflat mai târziu. În Măgurele, comuna unde am crescut, au umblat zvonuri nedrepte și ridicole cum „c-ar face farmece”. Sigur, ar putea fi aproape amuzant (da, și pe mine m-a bușit râsul când am auzit prima dată asta, iar multă vreme am crezut că e o doar o glumă nevinovată pe care n-am cum să o iau nicidecum în serios), dacă n-ai vedea că viața la țară nu e întotdeauna idilică, ci mai înseamnă și oameni cu fel de fel de credințe, care îi fac un pic mai aprigi cu fiecare zi; și nu-s puțini oamenii ăștia, iar uneori sunt chiar cei din familia ta extinsă. Dar ea nu s-a supărat și nu s-a agitat niciodată din cauza asta. A tăcut, n-a făcut caz de asta, a râs când a putut și în general și-a văzut de treabă.

Asta e doar una dintre poveștile pentru care am început acest interviu. Pentru că are atâtea altele de spus și pentru că mi-am dorit cumva să îi imortalizez măcar puțin din vorbe și amintiri, am luat-o la întrebări – inițial fără să știe, că altfel s-ar fi rușinat. Și a ieșit un interviu intim, în care sper că i-am surprins măcar puțin din hazul, emoția și simplitatea atât de frumoase pe care i le știu de-o viață.

***

Mama ta ce meserie a avut?

Era casnică. A crescut patru fete, au măritat-o la 15 ani.

Nu muncea lumea înainte, pentru că erau bărbații invidioși.

Cum adică erau invidioși?

Adică bărbatul nu lăsa femeia să plece, să aibă serviciu, să se gătească, să se rujeze și să plece de-acasă. Dacă plecai, erai „parașută” (râde).

Și tatăl tău ce făcea?

Tâmplar. A lucrat și prin București, la o întreprindere mare, nu mai știu cum îi spunea. Apaca parcă? După, a lucrat și la CFR, tot tâmplărie. Țin minte că aveam transport gratuit noi, că eram copii. Când s-a desființat secția de la CFR, a lucrat iar la o întreprindere – Olga Bancic îi zicea –, tot tâmplărie. Pe urmă, a ieșit la pensie.

Ți-a povestit vreodată cum a fost în război?

Nu prea. Și nici noi nu știam să întrebăm. Știu doar, cât de mici om fi fost noi, că a venit tăticu’ de unde a venit și ne-a adus o carte pentru copii așa frumoasă, pe care o avea din război… Era de la ruși. Și țiu minte și parcă o văd și acum cât era de frumoasă. Era cu copii desenați, colorați, foarte frumoasă carte.

Tatăl tău cum a murit?

De bătrânețe a murit, la 86 de ani. E un neam care trăiește mult. Eu sunt după ei. Tăticu’ a murit la 86, mămica la 84, iar eu, iaca, am făcut 83. Mai am un an și o prind pe mămica… (oftează)

Ai avut o familie mare. Cu surorile tale cum te-ai înțeles?

Mereu m-am înțeles foarte bine cu toate. Când a murit sora lu’ mămica, eu cu sora mea Victoria eram micuțe, câți ani om fi avut. Ne-a lăsat mămica acasă, ne-a dat prune uscate și nuci, ne-am luat și două pisicuțe în casă cu noi și ea a plecat supărată la înmormântare.

Noi, în urma ei, am plecat desculțe pe toamnă sau iarnă, nu mai știu exact ce era. Am ieșit pe ulicioară desculțe, ca să o luăm încolo, pe șosea. O doamnă ne-a văzut: „Unde vă duceți, mamă? Unde vă duceți voi, dragă? Aoleu, v-au înghețat piciorușele. Hai la mama-ncoace”. Și ne-am dus după ea. Ne-a pus câte-un covrig în mână, ne-a pus pe tabureți cu piciorușele-așa, înspre soba de gătit. Noi, cu capetele goale și în cămășuțe.

Când a venit acasă mămica, nu ne-a găsit. Disperată, mămica, „aoleu, am pierdut fetele”. A luat-o la pas pe stradă, umbla după noi. „Ce cauți tu, Marioară dragă? Ce-ai pierdut?”. „Aoleu, am pierdut fetele!”. „Vino, dragă, la mine, că sunt la mine fetele tale”. Nu ne-a bătut, nu țin minte să ne fi bătut atunci (face o pauză). De fapt, nu m-a bătut nimeni niciodată.

Ai fost mai apropiată de vreuna dintre surorile tale decât de alta?

Cum ne-a dus viața, m-am îndepărtat de Gela și de Mariana, că ele au rămas la Costești. Pentru că eu am plecat de la 12 ani la Pitești, apoi la Slatina, Găești și Măgurele, unde am și rămas.

Ce-ți mai aduci aminte despre copilăria ta?

M-am îmbolnăvit de scarlatină pe la 6-7 ani. Asta e o boală care se ia și m-au tuns doctorii la piele, n-avea nimeni voie să vină în salon la mine. M-au scos la geam și m-au arătat, când a venit mămica. Și mămica nu m-a recunoscut. A zis „asta nu e fata mea, ăsta nu e copilul meu” (râde). Și cât am stat în spital, când ne dădeau dimineața lapte, am luat din greșeală cana alteia. Și mi-a dat aia cu cana-n cap (râde în hohote). Când oi fi venit acasă, nu mai știu.

Mi-aduc aminte și când aveam eu 9 ani, a murit mama adoptivă a lu’ mămica și mămica s-a îmbolnăvit de supărare. S-a dus la spital și noi am rămas singure. Eu eram cea mai mare și trebuia să fac de mâncare pentru Victoria și Mariana – Gela încă nu era pe-atunci -, să duc diminețile (n.a. a da de pomană) cum se dă aici, la 40 de zile. Făceam ceai, prăjeam cartofi, mulgeam vaca, duceam lapte. La 9 ani. De mică am făcut multe chestii. Mariana avea doar 3 ani și a-nceput să plângă că nu i-am pus fundă. La înmormântare! Ea credea că noi petrecem. Vedea lume multă și plângea că n-avea poantă. I-a trântit cineva o fundă, să tacă, pentru că plângea întruna.

N-aveam nici îmbrăcăminte, cum e acum. Când m-am dus și eu la horă, mama mea se ducea la o verișoară de-ale ei și-i cerea o pereche de pantofi să mă încalț și eu cu ei, seara îi ducea acasă înapoi, că veneam devreme. Mă duceam la o horă într-un alt sat, lângă Costești. Mă încârduisem cu una dintre fetele cu care făceam croitorie și ne mai împrieteniserăm şi cu alta, trei fete ne duceam. Și nouă, tinere și frumoase cum eram, ne plăcea de ăia mai bătrâni. Da, sunt mai hoți ăștia mai în vârstă, se uită după „trufandale” (râde şugubăţ).

Cum ai ajuns tu croitoreasă?

Au venit oameni mulți din Basarabia, erau mulți refugiați în Al Doilea Război Mondial și au plecat și ei cu ce-au putut. Unii și-au luat mașinile de cusut după ei, ca să mai facă un ban. Și așa mi-au cumpărat ai mei prima mea mașină de cusut.

Fiind primul copil, cel mai mare, au zis să mă facă croitoreasă. De la 12 ani m-au dat la croitorie la Pitești, la o doamnă. Mai erau acolo o fată tot din Costești, una de la Topoloveni și încă una din Telești. Doamna se purta bine cu noi.

Chiar dacă eram cea mai mică, pe mine mă punea la bucătărie, că nu mâncam bucățile din oala ei. La celelalte, se prindea că lipseau mereu bucăți din ciorbă. Și pe mine m-a folosit cel mai mult la bucătărie, dar mi-a prins bine, că așa am învățat. Nu știam nimic până atunci.

În rest, însăilam, surfilam. Tot pe mine mă trimitea cu rochiile la o preoteasă; și mie-mi plăcea să mă trimită, pentru că preoteasa îmi dădea un bănuț și un măr de fiecare dată.

Creștea doamna și-un porc, cumpăra mereu boabe pentru el. Pentru că nouă ne era foame, nu aveam mâncare multă, ohooo, am mâncat la boabe fripte pe plită când se culca doamna… (oftează)

Și cum ai simțit tu Al Doilea Război Mondial? Îți aduci aminte ceva de-atunci?

Îmi aduc aminte că aveam două fete care stăteau la noi cu chirie, erau moldovence. Când treceau rușii, căutau tinere și le făceau rău. A mai venit și o vecină la noi, le-a urcat tăticu’ în pod pe toate trei și a pitit scara într-un lan de cânepă. Avea și niște table de învelit casa în pod, le-a pus în picioare și rusu’, ce să zici, a dat să caute în pod. A luat un taburet, s-a urcat pe el, a dat capacul de la pod și, cu felinaru-așa, nu a văzut nimic. Dacă găsea scara și se urca, făcea prăpăd. Căutau „hazoaice”, așa le ziceau ei.

Dar de mămica mea nu s-au luat. Era ea tânără, dar, așa învelită și cu un copilaș mic în brațe, nu s-au legat rușii de ea. S-a făcut urâtă (n.a. a se urâți intenționat) și au lăsat-o în pace. Dar s-au repezit să ia ceasul de buzunar al lu’ tăticu’.

Țin minte și că erau mulți rușii, treceau cu cai, cu căruțe, or fi avut și mașini, nu știu. Eu aveam 9 ani atunci, mergeam mereu la puț după tăticu’, să iau apă. După atâta drum, se opreau și rușii să scoată apă și să dea la cai, de secau fântânile. Nu mai era apă în puț când m-a urcat tăticu’ pe puț, să țiu de cumpănă, ca să se lase el până jos de tot. Rușii treceau pe drum și au venit și ei să bea apă. Și s-au bucurat că mă vedeau pe mine și mi-au dat o bucată de zahăr așa, lungă. „Haraso, haraso”. Și se bucurau de mine, că eram copil.

Și eu pe urmă mă învățasem, când pleca tăticu’ la apă, să mă ia iar, că poate mai primesc. Eu nu știam atunci chestii rele despre ei, nu înțelegeam eu la 9 ani ce făceau ei.

Pe soțul tău cum l-ai cunoscut?

În apropiere de casa vărului meu Ion, era o casă boierească. Doamna de-acolo avea doi băieți care au ieșit ingineri și care au plecat unde au fost repartizați. Ea era singură. Iar soțul meu era la dânsa cu chirie într-o cameră.

Și avea femeia oi, pentru că lumea avea oi și vaci înainte, și avea și lână de scărmănat. Ce-a zis ea într-o zi? Că face clacă. Au venit bunica mea, fata ei, Dumitra, și mama mea; și m-au luat și pe mine.

Ce i-o fi spus doamna lui – „eu am o fată, hai să-ți fac cunoștință, când vii, la ce oră vii, uite, eu fac claca, le adun și uite-așa”. Și soțul meu, cum o fi avut el un pic de liber, a venit până acasă, știa vorba cu cocoana, eu nu știam nimic. A venit și el în casă în timp ce noi scărmănam la lână.

Doamna a avut grijă să mă gătească, mi-a dat un șorț frumos, brodat, alb, cu pieptar. Mă făcuse mai frumoasă. Și asta ne-a fost întâlnirea. El avea cu 12 ani mai mult decât mine. Eu făcusem 17 (termină propoziţia cu un zâmbet tăcut).

Dar tu mai întâlnisei pe cineva până atunci?

Mai aveam un băiat care venea după mine din București și n-am vrut să mă uit la el și m-am pitit de el, că nu-l vreau. (zâmbeşte) Venea cu cartonul cu prăjituri, îmi lua și pantofi cu toc. I-am aruncat în pod, nici să nu-i văd. Nu-mi plăcea de el, nici prăjitură n-am mâncat de la el. Soră-mea Victoria mai mânca. Mi-a luat și batic, țopăia tot astalaltă cu ele.

Deci cu soțul tău n-a fost o căsătorie aranjată, nu?

Nu. Mi-a plăcut de el! L-am văzut o dată, pe urmă ne-am tot întâlnit. Venea după mine la mămica. Zicea tăticu’ „a venit Pălăriuță, iar a venit Pălăriuță”. Avea o pălărie el, o purta așa, într-o parte (gesticulează mărunt, stăpânindu-şi zâmbetul în colţul gurii). Și ne-am căsătorit repede, să știi. În martie ne-am cunoscut și-n iunie ne-am și căsătorit.

Ne-am dus doar noi la cununia civilă, fără părinți, am fost „tartori”, cum ar veni (n.a. neascultători). Na, el era mai mare ca mine, eu făceam cum zicea el atunci.

Când au venit copiii?

Păi am rămas gravidă imediat. Am născut acasă, unde-a stat el. S-a dus mama mea, a adus o moașă și așa am născut o fetiță, pe Doina. Și mă uitam la ea ce mică era, parcă-i o cutie de chibrituri (zâmbește, privindu-şi palmele strânse una-ntr-alta).

În ziua aia, el nu știa că am născut deja; când a venit acasă, nici n-a mai intrat, s-a dus în grădină și s-a culcat pe o glugă de coceni. Să nu mai vie în casă, să nu cumva să mă deranjeze.

Ne-am mutat des, cu serviciul lui. După ce fetița a făcut 8 luni, l-au mutat cu serviciul tocmai în Slatina.

Cum ai ajuns din Slatina în Găești, unde s-a născut tata?

Am rămas gravidă cu Aurel și ne-am mutat din nou, la Găești. Fetița avea deja un an și cinci luni. Mama-mare a mea a rămas cu ea, iar pe mine m-au dus la maternitate. Soțul meu era și vânător, i-a adus iepuri lu’ mama-mare, să-i gătească. Fata cea mică a luat iepurele prăjit din tavă și l-a târât prin casă. Ce știa copilul de un an și-un pic?

În fine, vine mama-mare la spital, cu copilul de mânuță. Eu pregătisem scutecele acasă, dar nici că le luasem după mine (după o pauză lungă, reia firul poveştii). Nu am vrut să le iau, că eu nu prea voiam copil iar, nu știam eu mare lucru pe-atunci. Și a venit ea și mi le-a adus.

A anunțat soțul meu apoi și pe tăticu’ și mămica că am născut și au venit și ei la mine, la spital. Mămica era bucuroasă, că ea își dorea băiat, de-asta făcuse și ea patru copii, doar-doar o ieși vreun băiat. S-a-ntors apoi la soțul meu și i-a zis „du-te să o iei acasă cu copil cu tot, s-a opărit copilul (n.a. a se irita), trebuie să îi facem baie”. Și până seara ne-au adus acasă. Și m-a luat mămica în primire: „fă-i baie, frecționează-l așa și pe dincolo, trage-l de cap”. Știa ea ceva, să nu iasă copilul cu gâtul înghesuit (n.a. cu gâtul nedezvoltat suficient).

A stat mămica la mine din octombrie până în martie și m-a ajutat. Nu merită ea să îi dau colac și să îi prind lumânare și acuma? I-am aprins și i-am dat.

Soțul tău se înțelegea bine cu ai tăi?

Da, sigur că da.

Dar pe tine nu prea te-a acceptat mama lui?

Zamfirica? Eee, ea voia ca el să ia fată din sat, din Măgurele.

A fost rău și de soacră-mea, Zamfirica. Băieții au plecat repede în armată, soțul i-a murit devreme…

Păi și când exact ai ajuns în Măgurele, unde stai acum?

Am ajuns când avea Aurel un an, un an jumate. Doina făcuse trei ani.

Aici erau deja un frate al soțului meu, nea Gică, cu soția lui, Mărioara. Că ei au fost trei frați cu totul; al doilea era la Ploiești.

Tu ai avut o viață bună cu soțul tău?

Da, am avut. A avut mereu serviciu, nu s-a supărat pe mine… S-a supărat o singură dată mai tare, că n-am vrut să mă duc cu el la o nuntă, că n-aveam pantofi noi (zâmbește). Și m-am supărat și eu și m-am dus să mă pitesc la Mărioara, să nu mă găsească (râde).

Câți ani aveai când a murit soțul tău?

44.

Erai tânără…

Da, iaca am făcut 39 de ani de văduvie.

Și nu ți-a fost greu?

M-am bucurat că am avut copiii buni. Ei au fost mereu cu mine. Eu am rămas cu Aurel, fata s-a măritat la un an după ce a murit taică-su.

Lor le-a fost greu?

Atunci, da. O lună–două ne-am culcat cu toții într-un pat, de-a curmezișul. Păi rămâi așa, cu o frică, cu o milă, cu un dor, nu știu cu ce să mai zic că mai rămâi… (oftează)

A murit la vârsta de 56 de ani, după ce a tot stat prin spitale. Ultima dată mi-a trimis vorbă să mă duc să îl iau din spital. A mai trăit acasă încă trei săptămâni.

Cum te-ai înțeles cu Mărioara, cumnata ta, cu care locuim gard în gard azi?

Ne-am înțeles bine la început.

Abia după ce a murit soțul meu a început cearta. După ce mama lui s-a îmbolnăvit, au vrut să o ia nea Gică și Mărioara și noi să dăm iscălitură, cum că n-avem pretenții după ea. Și noi n-am vrut să o lăsăm să o ia așa oricum, că aveam și noi dreptul la câte ceva. Și apoi ei s-au supărat și ne-au scormonit, că de ce am rămas noi în casa părinților, că să le dăm despăgubire. Și au făcut ce-au făcut, c-am ajuns să ne judecăm.

Pe atunci, stăteam toți în aceeași curte mare, totul era un singur teren. Pe urmă, ne-am separat și am tras un gard între noi.

Când a început să zică Mărioara despre tine cum că „i-ai face farmece” și de ce?

Până să moară soacră-mea, Zamfirica. Se temea că eu mă mai duceam la Costești și, când mă întorceam, sigur veneam eu cu farmecele-ncoace.

S-a îmbolnăvit apoi Zamfirica, a făcut un fel de deviere la cap (n.a. a înnebuni). M-am urcat în pod să curăț porumb de sămânță și, ce să vezi, mi-a luat scara. Nu mai era zdravănă deja. Și m-a lăsat așa în pod. Strigam din pod – „pune-mi scara, pune-mi scara, că te mănânc”. (râsul o face să facă pauze în povestire şi să repete anumite pasaje scurte) Nu știu cine mi-a pus scara, cred că a pus-o ea până la urmă, că am reușit să cobor (râsul i se opreşte în gât). M-am dus la dispensar și am chemat salvarea să o ia și m-am dus cu ea la Ploiești. Am dus-o la consult la doctorul care trebuia să îi dea trimitere la Voila.

Și a consultat-o și o întreba: „unde, cum te doare?” Și ea devia – „daaa”, zice, „mi-a dat mercur să beau”. „Ce e ăla?”, se minunau doctorii. Și-au dat seama că nu mai judeca bine. Pac!, i-au pus ștampila pentru trimitere și au luat-o cu o altă mașină. Nu a vrut să se urce, să mă urc și eu cu ea, zice. De aici a pornit toată nebunia.

A stat la Voila o perioadă, iar când s-a-ntors, nu știu ce zicea, când de mămica, când de tăticu’, trăgea de poartă să vie peste mine, mă ocăra. Și i-a rămas în cap și Mărioarei asta cu farmecele. Că bătrâna a început de fapt.

Tu ai confruntat-o vreodată pe Mărioara? Ai întrebat-o ce motiv are să zică lucrurile astea urâte despre tine?

Nu i-am zis niciodată nimic. Deja nu mai vorbeam cu ea. A murit aia bătrână (n.a. Zamfirica) și noi n-am mai vorbit niciodată de-atunci.

Mai târziu, s-a-ntins povestea. Cei doi copii ai ei făcuseră deja o vârstă și nu erau la casa lor (n.a. a nu se căsători), a zis că tot din cauza mea nu s-au luat băieții ei. Și a-nceput să dea acatiste la biserică și să zică prin sat vorbele-astea.

Dar te-ai simțit vreodată rău că spunea toate lucrurile astea despre tine și că începea să răspândească vorba și prin sat?

Nu! Nu m-am simțit eu rău, nuuu. Pentru că eu știam că nu am făcut nimic. Doar zic „Tatăl nostru” când mă culc. De multe ori uit să zic și asta…

Doar m-a necăjit că a zis că o să mai cad, după ce mai căzusem o dată din pod. Şi-am căzut și-a doua oară peste câțiva ani, când mi-am rupt degetul (degetul pe care mi-l arată se uneşte cu celelalte şi gesticulează brusc din toată mâna). Fugi! – taică-tu cu mine la spital, m-am băgat în gips, nu puteam să mai curăț nici măcar un cartof.

Și oamenii din sat ce ziceau, din ce știi tu?

Mai vorbeau unii că „am avut putere cu farmecele”, dacă niciunul dintre cei doi copii ai ei (n.a. ai Mărioarei) nu e căsătorit nici până acum.

Chiar și Doina, fata mea, a auzit lucruri. A luat o femeie la ocazie, ducându-se spre Ploiești. Și i-a zis „mă opresc puțin, să mă duc până la mama, să iau ceva”. „Păi”, zice femeia, „aici stă mama ta, asta care a făcut farmece?” Ce-o fi răspuns Doina, nu mai știu…

Și mi-a mai zis un om care ara în grădină. „Păcat de băieții aștia (n.a. copiii Mărioarei), băieți buni, deștepți. Zice că i-ai făcut dumneata farmece”. „N-am făcut, măiculiță, nimic.” Exact așa am spus, „nu știu eu să fac farmece, de-abia mă-nchin când mă culc”.

Deci și „lumea” crede că așa e. Dar să am eu puterea asta, când popa slujește de câțiva ani la ei și n-are nicio putere să spargă farmecele? Am și vorbit cu el la un moment dat, m-am spovedit acum ceva timp și mi-a zis el „stai liniștită, așa sunt ei”. El încă vine la ei de niște ani buni și le face slujbă acasă „împotriva farmecelor”.

Când ai cunoscut-o pe mama, ți-a plăcut de ea?

Când am cunoscut-o eu, ea nu era acasă (râde). Era peste drum, pe-o canapea, la o vecină, cu alte fete. Taică-tu m-a luat în pețit la ea acolo, acasă la ea la Măneciu.

Și ei se știau de mult, eu nu știam. Dar el mi-a spus că are o fată frumoasă și elegantă pe care a cunoscut-o în tren. Era cu ochii pe ea de mult, de mult.

„Haide, fă la un fel cu ea” (n.a. a oficializa relația), îi ziceam. Și-a sosit vremea – „hai să o vezi”. S-a grăbit treaba dup-aia. Ei aveau vechime în cunoștință (n.a. a se cunoaște de mult timp). Am aranjat cununia civilă la Ploiești, la un restaurant, și asta a fost.

Ce să mai zic, ai avut o viață plină…

Daaa. Păi, cât trăiești, întâmpini multe, să știi.

Dar tu pare că ai și îndurat multe.

Am avut o viață mulțumitoare. Da, am fost departe de părinți și i-am vizitat rar. Dacă soseam acasă o dată la un an, pentru că erau copiii mici… Trebuia să fac de toate – să cresc și porc, să sap și-n grădină. Și hai că mai am și niște pământ pe la câmp. Și tot așa.

Dar treci prin ele, ce să faci? Tot înainte!