Libertățile care-ți sunt puse în cârcă. „Libertate”, Jonathan Franzen

Când eram copil, abia așteptam să mă fac mare. Dintre toate lucrurile care mă puteau ispiti la ce înseamnă să fii adult, era unul anume care mă făcea să tresar: libertatea. Libertatea să vii acasă la ce oră vrei, să pierzi nopți, să-ți faci singur programul, să nu dai socoteală nimănui. Ce să mai – să faci ce vrei și să nu te mai bată nimeni la cap. Visul oricărui copil tont, supravegheat poate un pic prea mult de mic și închis timp de patru ani la cămin, cu „bilet de voie” în timpul liceului și libertatea de-a veni direeect acasă de la școală.

Bineînțeles, nu știam atunci că și libertatea asta „de adult” vine la pachet cu multe interdicții implicite, pe care, oricât ți le-ar spune alții, n-ai cum să le înțelegi până nu ești în mijlocul lor. Libertatea de a înghesui pe cât de multe poți într-un weekend, libertatea de a te culca odată cu găinile pentru că te trezești dis-de-dimineață a doua zi, libertatea de a greși și de a te gândi apoi la asta toată noaptea, libertatea de-a vrea prea mult deodată de la absolut orice din viața ta; libertatea ca la un moment dat toate libertățile astea să devină sufocante și apăsătoare mai degrabă decât libere și tentante.

Cam așa e și cu romanul ăsta. „Libertate”, al doilea roman mare al lui Jonathan Franzen (după „Corecții”, editura Polirom, trad. Daniela Rogobete), e povestea familiei Berglund – Patty, Walter și cei doi copii ai lor, Joey și Jessica. Și, la fel cum se întâmplă în cazul cărților lui Franzen, a părinților, bunicilor, prietenilor apropiați și a tuturor dramelor de zi cu zi din jurul acestora.

Și drama are unde să se instaleze, că doar potențialul pentru nefericire e infinit. Patty e liberă să-l înșele pe Walter cu cel mai bun prieten al acestuia, Richard; Walter e liber să se simtă și el atras de asistenta lui și dezamăgit de ceea ce face; Richard e liber să fie mizantrop și instabil, cum îi stă bine unui rocker care are totul și n-are de fapt nimic; Joey e liber să-și enerveze părinții în fel și chip și să fie rebelul familiei.

Și fiecare să fie un pic întors pe dos dintr-un cumul de factori, care se învârtește de regulă în jurul schemei „ce ți-au făcut ai tăi când erai mic” + tot contextul de după copilăria timpurie.

Când împrumută vocile personajelor lui, Franzen rămâne impresionant. Pasajele scrise din perspectiva unei Patty aflate în terapie (scrise „la îndemnul psihologului ei”) sunt foarte faine și toată relația love & hate dintre Patty–Walter–Richard e foarte bine construită. Ițele familiale sunt și ele credibile și te fac să empatizezi ușor cu personajele.

Să vă înarmați c-un pic de răbdare pentru partea (destul de mare) despre ecologie și metode care mai de care de forare, plus ceva istorie despre păsări cântătoare, pentru că Walter e un activist convins și militează inclusiv pentru oprirea suprapopulării planetei (după ce-a făcut doi copii!). Da, Franzen are o imaginație de invidiat când vine vorba de acțiunea propriu-zisă din cărțile lui.

Are de toate romanul ăsta. Politică, dezamăgiri, sentimente complicate, tot ghemul de trăiri care se rostogolește din generație în generație și te face să fii cine ești. Și în același timp să vrei să scapi uneori de cine ești și de toate „libertățile” care ți-au fost puse în cârcă.

Citeam încă „Libertate” când un Franzen probabil destul de obosit (după tot turul de forță de la FILIT și după o discuție… nu chiar atât de reușită cu Cătălin Ștefănescu în cadrul evenimentului din București) mi-a semnat prima pagină a romanului. Și când a rezumat ceea ce cred și eu despre literatura cu adevărat bună și scriitorii care-mi plac: „Self importance is the enemy of good art”.

—

Foto articol: Alexandra Enăchescu