Sentimentele de-a valma ale unei mame. „Fiica ascunsă”, Elena Ferrante

Elena Ferrante mi-a marcat începutul, dar și sfârșitul de 2017.

După ce am devorat Tetralogia napolitană fără să m-aștept vreo clipă să mă prindă atât de tare în poveste, m-am întors la această autoare odată cu recent tradusa la noi „Fiica ascunsă”, apărută la editura Pandora M. Și recunosc că mi-a fost dor de stilul ei.

Poți să spui multe lucruri despre Ferrante, mai ales dacă, odată cu popularitatea ei imensă, începi să te îndoiești de calitatea poveștilor de care e capabilă: că romanțează anumite episoade, că dramatizează, chiar și că are accente de melodramă. Pe toate le-am auzit în jur de la cei care i-au citit seria de patru volume ce i-a adus celebritatea internațională.

Dar nu cred că poți să spui vreodată că e lipsită de talent. Că nu scoate la suprafață chiar și cele mai adânci constatări, alea pe care te ferești să ți le spui chiar și-n gând, că ți se pare că te-ar face un om mai rău în propriii tăi ochi. Dar să le mai spui și altora?

În „Fiica ascunsă”, am regăsit același tip de personaj-narator foarte tranșant. Ba chiar unul care m-a făcut aproape să mă simt inconfortabil de la un cap la altul al lecturii – altfel modeste ca întindere (cartea n-are mai mult de 140 de pagini).

Leda, profesoară universitară de literatură engleză, e în sfârșit liberă. Pleacă în vacanță la mare pe coasta Italiei hotărâtă să ia o pauză. E despărțită de soț, cele două fiice deja mari locuiesc și ele cu tatăl lor departe, în Canada, iar femeia de 47 de ani poate în sfârșit să respire liniștită. Idilic, nu?

Nu chiar. Pentru că liniștea ei e tulburată rapid de o familie gălăgioasă pe care începe să o observe în detaliu. La plajă, un tablou îi atrage atenția în mod deosebit: tânara mamă Nina, fetița ei pe nume Elena și păpușa acesteia, alintată-n fel și chip de copilă.

E suficient pentru ca Ledei să-i vină un șuvoi de amintiri despre propria ei copilărie, despre viața ei ca mamă, despre relația de cuplu și despre formarea ei ca femeie.

Pentru cei care au mai citit-o pe Ferrante, sunt destul de evidente subiectele care o macină și-i pun în mișcare scriitura: realizarea profesională, dorința de a părăsi mai repede familia needucată, maternitatea, feminitatea.

Păpușa – aceeași cu care începe și se încheie și tetralogia – e aici un element esențial, care declanșează haosul de două ori: unul emoțional pentru Leda și unul foarte concret pentru familia de napoletani. Într-un episod de neexplicat, Leda fură păpușa Elenei, fetița rămâne de neconsolat, iar toate rudele ei o caută cu patos și chiar dorință de răzbunare.

Nu intriga în sine mi se pare importantă în acest volum – ba chiar ai putea fi dezamăgit de finalul rapid și aproape sec –, ci descătușarea de energii, analize, momente care alcătuiesc un personaj complex, cu care am avut un fel de love-hate relationship pe tot parcursul cărții.

Suntem crescuți să credem că iubirea unei mame e complet necondiționată. Că, oricum am fi noi de fapt, părinții ne văd ca „cei mai buni”, „cei mai deștepți” și „cei mai frumoși”. De aceea, poate să fie un șoc când citești rândurile Ledei. Când vezi că, uneori, a fi mamă înseamnă un amestec de-a valma de sentimente și trăiri. Unele complet inexplicabile chiar și pentru ea însăși.

E greu să fii martorul unor mărturisiri despre gesturi care pot să treacă foarte ușor drept meschine, apoi să-nțelegi frământări, suferințe, poate chiar traume. Să vezi sufocarea, neputința, neștiința de a fi mai mult pentru nevoile celorlalți. Pare cu atât mai greu să devii mamă și adult responsabil, când uneori te simți chiar tu un copil care doar vrea să se joace cu aceeași păpușă mereu și mereu.

Puțin din scriitura Elenei Ferrante, cât să vă faceți o idee:

• Lucrurile cel mai greu de povestit sunt cele pe care noi înșine nu reușim să le înțelegem.
• (despre fiicele ei) Modul în care se exprimau la telefon lăsa impresia că-și găsiseră deja o locuință în care stăteau singure; în realitate, stăteau în aceeași casă cu tatăl lor, dar, obișnuite să ne păstreze separați și în cuvinte, îmi vorbeau ca și cum el n-ar exista. (…) Mi-am dat seama de o bună perioadă de timp că din mine păstrez prea puțin, iar din ele totul.
• Te uiți la un copil și imediat începe jocul asemănărilor, e graba de a-l închide în perimetrul cunoscut al părinților.
• Câte lucruri li se spun și li se fac copiilor în intimitatea caselor.
• Chiar și atunci când recunoșteam la cele două fiice ale mele ceea ce mi se păreau a fi calitățile mele, simțeam că era ceva ce nu funcționa. Aveam impresia că nu știu cum să le folosească, că partea mea cea mai bună devenea, în corpurile lor, o altoire greșită, o parodie și mă enervam, mă rușinam.
• Se ştie cum sunt copiii, uneori te iubesc cocoloşindu-te, alteori încercând să te creeze din nou de la început, reinventându-te, ca şi cum ar crede că ai crescut prost şi trebuie să te înveţe cum e pe lumea asta, muzica pe care trebuie s-o asculţi, cărţile pe care trebuie să le citeşti, filmele pe care trebuie să le vezi, cuvintele pe care trebuie să le foloseşti şi acelea pe care nu trebuie, pentru că deja sunt vechi, nu le mai foloseşte nimeni.
• Într-o dimineață mi-am dat seama că singurul lucru pe care doream cu adevărat să-l fac era să decojesc fructe făcând șerpișori sub ochii fiicelor mele și atunci am început să plâng.

***

Fotografii din interiorul articolului: © Alexandra Enăchescu

Fotografie slider: © Alin Boeru