Rătăcitiri

Bullying în anii ’50. „Răul”, Jan Guillou

Dacă Patrick Melrose s-ar fi născut în Suedia

„Răul”, romanul autobiografic al lui Jan Guillou, apărut în colecția Clasici contemporani a Editurii Litera (trad. Lilia Donose Samuelsson), începe ca un Patrick Melrose (despre care am scris mai multe aici) suedez. Erik este victima violenței domestice repetate, care i se aplică din te miri ce motiv; cu o cruzime aproape organică și instrumente atent alese, tatăl vitreg îl lovește ritualic, în timp ce mama lui cântă, complice, la pian.

Pe celălalt front, la școală, lucrurile nu arată deloc mai bine. Numeri pe degetele de la o mână profesorii care nu își bat elevii, așa că pare aproape firesc ca răul să nască rău, iar Erik să devină în curând liderul grupului de bullies din școala sa. Deși vrea să renunțe la violență, deși și-ar dori să nu știe nimic despre care sunt cele mai eficiente lovituri pe care le poți aplica și cum să inspiri frică doar uitându-te la cineva, Erik se vede nevoit să răspundă cu aceeași monedă.

Erik este și teribil de inteligent și un foarte bun sportiv. În urma unor episoade de rebeliune cărora școala nu le mai face față, Erik e relocat departe de casă cu ajutorul mamei și speră că acesta e noul lui început.

Dar, evident, lucrurile se înrăutățesc, pentru că școala la care ajunge aplică „educația camaraderească”, adică un alt fel de a spune că cei care nu se supun Consililui (format din elevii mai mari și mai sus puși ca statut) sunt pedepsiți în cele mai absurde moduri, iar profesorii se țin departe, chiar și-atunci când bătăile devin adevărate câmpuri de luptă. Noua școală îi e tortură și dezamăgire, dar și locul unde își face un prieten de încredere, singurul: Pierre, opusul lui, tipologia de intelectual neagresiv.

De aici pornește o luptă cu sistemul aproape nazist al școlii, cu episoade care mai de care mai grafice despre conflictele, violențele și cruzimile la care sunt supuși elevii și față de care nu au dreptul să riposteze, dacă nu vor să riște exmatricularea.

Despre bullying, în tușe americanizate

„Răul” a fost comparat cu „O viață măruntă” (Hanya Yanagihara) din punct de vedere al violenței îndurate de personajul principal. Pentru mine, însă, nu a fost atât de convingătoare.

Pentru un adolescent traumatizat și brutalizat, Erik e rareori vulnerabil. Are întotdeauna soluții, e mai inteligent decât adversarul său, e rezistent fizic și psihic. E mereu cu un pas în fața tuturor. Le e clar superior.

Cel mai de neînțeles lucru este, pentru mine, tăcerea și capacitatea de a se uita în altă parte a profesorilor. Nici cei care îl admiră pe Erik pentru performanțele lui sportive nu îi dau o mână de ajutor în situații critice. E inuman, e aproape nefiresc.

Nu știu cum te menții întreg la minte după ce, timp de doi ani de zile (și cine știe câți înainte) ai cunoscut ca realitate doar violența, dar finalul e cu atât mai neconvingător pentru mine, cu un episod de „îndrăgostire” tratat superficial și o rezolvare foarte light a tuturor conflictelor din viața lui Erik.

Sigur, poate că există soare după furtună și speranța că nu toate poveștile legate de abuz se termină cu sechele și traume, dar vindecarea, mi se pare mie, nu se întâmplă atât de ușor. Nu se petrece peste noapte. Există niște nuanțe.

Cumva, Erik nu poate să nu mi se pară privilegiat: are de partea lui inteligența și are, la fel de mult, fizicul. Rezistența. El se salvează.

Nu pot să nu mă gândesc ce s-ar fi întâmplat pentru cineva care nu e atât de norocos.

***

Dacă vreți să citiți despre bullying-ul anilor ‘50–’60 din nordul Europei, „Răul” e un portret util. Cu un (mare) minus, după părerea mea: tratarea acesteia, în mod paradoxal, într-o tușă americanizată.

Foto articol: Alexandra Enăchescu

Ți-ar plăcea și...

2 Comentarii

  • Reply
    Andreea
    24/07/2018 at 10:52

    Uai, si mie mi-a placut super mult. Da, finalul e cam pe fuga, dar transformarea lui din abuzat in abuzator e foarte fain descrisa.

    • Reply
      Alexandra
      27/07/2018 at 10:47

      Tocmai că mie nu mi-a plăcut atât de mult. Unele lucruri nu mi se păreau realiste, iar altele mi se păreau puțin exagerate – mai ales la rezistența și capacitatea de a se ține sănătos la cap – ale lui Erik. Dar asta nu-nseamnă că nu a fost o lectură plăcută overall (unde numai „plăcută” nu e the right word, dar înțelegi ce vreau să spun).

Leave a Reply to Andreea Anulează comentariu