Is this the real life, is this just fantasy? „Iubire amară”, Elena Ferrante

Despre Elena Ferrante am mai scris. Și, oricum, la cât de cunoscută (în mod paradoxal) e marea necunoscută – pentru că nimeni nu știe exact cine se ascunde sub acest nume –, nu are rost să mai înșir nimic altceva despre ea în introducere.

Pentru mine, a fost clar, după Tetralogia Napolitană, că voi continua să îi caut cărțile. Așa am ajuns la cea mai recentă traducere a ei în limba română – de fapt și de drept, romanul ei de debut, „Iubire amară” (mult mai sugestivul „L’amore molesto” sau „Troubling love”), apărut la noi la Editura Trei, colecția Pandora M.

Ferrante are un talent grozav – poate să scrie cărți care, deși au devenit extrem de populare (și da, spun „deși”, pentru că, în general, nu asociez automat o faimă mare cu o calitate a scriiturii), nu sunt niște cărți ușoare.

Iar „Iubire amară” se înscrie în același raționament.

După ce-și înmormântează mama, găsită înecată în condiții suspecte, Delia începe să investigheze circumstanțele dispariției acesteia; prilej de rememorări, reînnodat amintiri crezute uitate, refăcut traseul unei copilării dificile. Cu un tată abuziv și extrem de gelos și o mamă față de care are sentimente contradictorii, Delia înfruntă trecutul.

E simplu să regăsești și aici temele preferate și recurente ale Elenei Ferrante:

• forța pe care o dă unui personaj cu totul absent – Amalia, mama Deliei – prin relația de negare și totuși atracție imposibil de controlat pe care o are cu aceasta;
• dorința Deliei de a se desprinde de familie sau de a-și nega, pe rând, rădăcinile, dialectul considerat înjositor, locurile copilăriei – pline de cruzime și sărăcie;
• respingerea traseului convențional – familie și copii – pe care societatea îl așteaptă și aproape îl cere, mai ales de la o femeie de 45 de ani, cum e personajul din „Iubire amară”, Delia;
• afișarea aproape ostentativă a tuturor sentimentelor și gândurilor personajului-narator– poate mai ales a celor care să-l pună pe cititor într-o poziție inconfortabilă. Delia e directă, nu cruță nimic, iar uneori te poate chiar îngrozi prin ceea ce-i trece prin minte – nu e deloc vreo eroină în sensul clasic al cuvântului.

Ferrante se joacă și aici cu identitățile – Delia vrea și nu vrea să fie mama ei. O cheamă și o respinge. Se dorește iubită de ea, dar se vrea și cu totul diferită. Totul, până la o confuzie absolută între ce i se întâmplă ei și ce i s-a întâmplat mamei ei, între ce e adevărat și ce e născocirea unei minți confuze și sensibile. De aici reiese și trauma spre care se întoarce această poveste, care lipește, ca într-un puzzle, lucrurile aparent de neînțeles la firea Deliei și la reacțiile ei pe parcursul întâmplărilor de după șocul morții Amaliei.

Îmi place Ferrante, am mai zis și asta. Orice se poate spune despre ea – dar nu că este lipsită de talent. Are o forță și despică într-un asemenea fel cuvintele și taie în carne vie cu ele, încât am senzația că i-aș recunoaște stilul dintr-o mie.

„Iubire amară” e o lectură care poate da tot soiul de stări – de la repulsie (mai ales dacă ești neobișnuit cu stilul Elenei Ferrante) la mirare, de la empatie la dezgust. Dar simplul fapt că Ferrante poate să te facă să te simți așa și tot să nu lași din mână cartea, mi se pare că vorbește de la sine despre puterea ei extraordinară ca scriitoare.

—

Foto articol: Alexandra Enăchescu

Foto slider homepage: Iulia Laslea pe Unsplash