Am stat de vorbă cu 6 oameni despre ce-nseamnă să mergi la terapeut. Cum ne rescriem povestea de viață prin terapie

Sunt Alexandra și am 29 de ani.

Relația mea cu terapia a început cu puțin înainte să-mplinesc această vârstă.

Relația mea cu ideea că „viața e, în general, mai degrabă nedreaptă și grea” a început de când eram mică.

Întotdeauna am crezut despre mine că trebuie să mă chinui un pic mai mult decât ceilalți ca să-mi iasă lucrurile; că mi-e dat să fiu un pic mai nefericită, mai tristă, mai cinică. Când faci și privești lucrurile timp de 28 de ani într-un fel, ajungi să crezi că asta e unica ta realitate posibilă.

Și nu-i bai, găsești repede și resorturile care să te țină acolo. Știți cum se mai zice, „oamenii deștepți sunt și-un pic nemulțumiți”, doar un pic, cât să fie povestea mai interesantă în final.

(Aiurea!, adaug eu din prezent. Deloc sănătos să gândești așa pe termen lung.)

Mult timp am refuzat ajutorul terapeutic, pentru că n-am crezut sincer că mă poate ajuta altcineva în afară de mine (mai târziu, am descoperit că ăsta e doar unul dintre mecanismele mele defectuoase – acela de a nu putea să cer sprijin și de a nu mă arăta niciodată vulnerabilă, dacă se poate). Și poate e cea mai frecventă scuză a celor cărora le e pur și simplu frică să se uite mai bine la ei.

Altă perioadă bună de timp mi-am petrecut-o refuzând cu totul să fiu încadrată în vreo tipologie mai largă de „pacienți” (unde mai pui și „să fiu judecată”). Cum adică să nu mă simt eu specială și diferită până la capăt? Adică sunt și eu doar un caz printre alte cazuri, iar ceea ce mi se-ntâmplă e doar o boală ca toate celalalte? (mai târziu, asta e cea mai mare eliberare pe care ți-o poți acorda: separarea tristeții de cine ești tu cu adevărat.)

Iar timp de alte câteva săptămâni m-am frământat și m-am plâns că nu-mi găsesc terapeutul potrivit, pentru că mi se pare că toți vorbesc aceeași limbă de lemn, cu care nu mă pot împăca neam: „îți ofer suport pentru o transformare”, „te invit să îți atingi potențialul”, „poți să faci salturi extraordinare în dezvoltarea ta personală” – erau doar câteva dintre frazele șablon de care mă loveam luând site-urile la rând. Nu pot să explic cât de mult mă făcea să dau înapoi discursul ăsta de „psihopupu”-lasă-mă-n-pace-nene-cu-vorbele-astea-de-doi-bani. (mai târziu, și mie îmi e greu să povestesc pe deplin ce și cum ți se întâmplă, încât să îi conving și pe alții măcar să dea o șansă terapiei, așa că cine știe de nu pic și eu în penibil? În plus, asta e doar o amânare: ce se-ntâmplă pe viu în relația cu terapeutul e mai important decât ce scrie pe-un site de prezentare.)

Și, cu toate astea, mereu am crezut despre mine că sunt om deschis, care se întâmplă chiar să fi lucrat cu profesioniști din domenii conexe psihologiei și care a avut norocul de a da cu nasul rapid de alternativa pe care ți-o oferă genul ăsta de proces. Dacă mie mi-a fost dificil, mă gândesc că e de zece ori mai greu să iei decizia de a te îndrepta spre terapie când nu ai un context atât de favorabil.

Terapia e încă un serviciu care astăzi tot stigmatizant pare, oricum ai da-o. Da, se duc din ce în ce mai mulți oameni la terapeut (mai ales în bula mea); da, o și recunosc încă pe-atâția. Și totuși barierele de percepție tot lucrează la nivel subliminal. Nu mai ești tu chiar „nebun”, dar ceva ceva tot trebuie să fie greșit pe-acolo (cumva, adevărat, dar asta nu-nseamnă că e iremediabil și nici demn de compătimire generalizată). Iar dacă n-ai ceva evident, dacă ai dus-o pe picioare, cum se spune, dacă ai părut un adult funcțional o bună perioadă de timp, atunci ce cauți acolo de fapt?

Aaa, ești deprimat, vrei să zici. În vremea generației snowflake, pare că toată lumea e ofensată de câte ceva și fiecare are un motiv să fie anxios. Și cumva se ajunge la mentalitatea extremistă că, în cazul ăsta, nu mai ai niciun drept să fii nici una, nici alta. Nu mai ai dreptul să te plângi, că ți se găsește un agresor în doi timpi și trei mișcări, care să taxeze tristețea asta, în aparență, fără rost. Așa că rușinea apare, e cât se poate de reală.

Cele mai recente statistici spun așa: în jur de 5% dintre români suferă de depresie, 25% dintre tineri au atacuri de panică, iar anxietatea afectează 20% dintre români. Cu siguranță, numărul lor e mai mare în realitate, dat fiind faptul că mulți nu recunosc sau chiar nu își dau seama de ce li se întâmplă.

Cum mi-am dat eu seama? N-aș putea spune că realmente mi-am dat seama de toate implicațiile contextului în care eram. Știu doar că, de mai bine de un an, răspunsul la o întrebare banală – „ce mai faci?” – mă făcea să mă contorsionez în sinea mea. Apoi, cu cei mai apropiați mie, mă lansam în descrierea unui sentiment pe care nu știam de unde să-l apuc și care, pe scurt, însemna doar o variațiune pe tema „deloc bine”, urmată de o încercare imediată de liniștire, de tipul „e doar o perioadă”. Dar perioadă lângă perioadă lângă perioadă începuseră să-mi dea cu virgulă.  

La final de 2018, undeva între „vreau să-mi clarific niște lucruri despre mine” și „nu mă mai simt bine” (ce venea la pachet cu multă anxietate, stare prelungită și întreținută niște ani de zile până am ajuns să cred că e parte din mine), am pus pe o foaie în agenda mea cu „rezoluții” (la care am alergie de obicei) și gândul ăsta: mă apuc de terapie, gata, e timpul. Și m-am apucat să dau telefoane.

Distanța dintre lucrurile cu care te duci și cele cu care te-ntorci de la psiholog e mare și ea. Te duci cu ce pare un simplu (simplu, pentru că e tangibil, altfel nimic nu e realmente simplu când le iei la puricat) „aș vrea să am mai multă încredere în mine” și te-ntorci cu „am o traumă relațională care vine din interacțiunea timpurie cu părinții” (râdeți voi, râdeți, dar ceva ce-a ajuns să fie aruncat ca un stereotip în toate glumele și pe toate drumurile – copilăria și ce ți s-a-ntâmplat atunci – e încă valabil și-o să fie râsu’-plânsu’ când o simțiți pe propria piele).

Cuvinte mari, dom’le, las’ că-i mai ușor să facem mișto, să râdem, să le trecem sub tăcere sau să le băgăm sub preș.

6 oameni cu care am stat de vorbă au refuzat și refuză, cu fiecare ședință la terapeut, să le mai bage sub preș, indiferent despre ce-ar fi vorba: furie, neîncredere în sine, traume de tot felul, copilării nu chiar atât de favorabile și fericite, relații nesănătoase. Ei sunt cei care au avut curajul să vorbească deschis și să povestească un pic din experiența lor personală cu mersul la psiholog și statul – cel puțin o dată pe săptămână – pe o canapea, ca să-și verse sufletul și să înțeleagă mai bine de unde, cum, de ce funcționează așa cum funcționează. Și să decidă ei pentru ei ce vor să facă de-acum înainte cu asta.

Pentru că vreau să mai demitizăm un pic din chestia asta – jumătate cool, jumătate prost înțeleasă în continuare – care e terapia, expun o parte din poveștile lor, ca să rupem odată pentru totdeauna pisica-n două și să vedem că nu-i nici baubau, nici plăcere; nici moft, nici ceva complet neobișnuit. Ci, dimpotrivă, e un exercițiu complet igienic, pe care-l fac doar oamenii curajoși, care aleg să nu se mintă și care privesc cu mare luciditate rolul lor în lumea asta și în cum arată ea pentru ei.

Notă: Le mulțumesc încă o dată tuturor pentru că au avut curajul și deschiderea să-mi spună povestea lor și să-mi dea voie să o împărtășesc cu voi. Pentru că psihoterapia e un proces intim și foarte personal, unii dintre ei au ales să rămână sub anonimat sau sub alte coordonate decât cele reale. I-am înțeles perfect și le-am respectat decizia.

O. C., antreprenor comunicare și marketing, 29 de ani (de 3 ani într-un proces de terapie)

„Premianta din mine era o impostoare și acum toată lumea avea să afle lucrul ăsta. Așa am ajuns la terapie”

Nu-mi amintesc ce m-a făcut să pun mâna pe telefon și să programez prima ședință de terapie, dar mi-am aduc aminte că a durat aproape o lună din momentul în care am făcut rost de numărul terapeutului până când mi-am făcut curaj și am sunat. Eram speriată că va trebui „să-i explic” terapeutului de ce vreau să fac terapie, iar motivele mele nu vor fi suficient de solide. Mă simțeam în fața unui examen pe care nu știam dacă o să-l trec. După cum îți dai seama, eram într-o perioadă în care stima de sine lipsea cu desăvârșire.

În noiembrie 2016, lucram pe cont propriu deja de un an, timp în care mă izolasem foarte tare, tocmai încheiasem o relație de cuplu complicată, locuiam în chirie într-un apartament zgomotos, mă odihneam prost, aveam 10 kilograme peste greutatea la care mă simțisem ultima dată bine cu mine, mâncam compulsiv și evitam să mă privesc în oglindă. Mi-era rușine cu mine și simțeam că am ratat ireparabil la toate nivelurile vieții mele.

Trăiam un sentiment profund de nesiguranță și neputință. Lumea din jurul meu se schimba, iar eu nu eram în stare să mă orientez în propria mea viață. Copilul de nota 10 ar fi trebuit să poată mai mult. Dar nu putea. Premianta din mine era o impostoare și acum toată lumea avea să afle lucrul ăsta. Așa am ajuns la terapie. Cu un sentiment puternic de anxietate, care era totalitar și care mă epuiza.

Părinții mei au divorțat când aveam 2 ani. După ce s-au separat, am locuit cu mama. Amândoi și-au refăcut viața alături de altcineva și ambii au mai avut încă un copil. M-am format într-un mediu afectiv complicat, de care, de-a lungul timpului, am încercat să iau distanță. Îi consideram pe părinții mei „responsabili” pentru tot ceea ce trăiam: nesiguranță, vid, sentimentul că nu sunt suficient de bună.

Îmi aduc aminte că, după ce am învățat să scriu, toate caietele mele aveau, pe ultima pagină, de sus până jos mâzgălit obsesiv: „sunt o proastă” – e o poveste măruntă care mi-a rămas bine lipită de memorie și care revine insistent atunci când îmi spun că nu sunt suficient de bună.

La început, n-am avut un obiectiv concret în terapie – nimic formulat cap-coadă. Voiam să înțeleg ce mi se-ntâmplă, de ce mă simt atât de rău când oamenii din jur îmi spun că „n-am motive”. Căutam să ies din beznă și lumea mea să capete mai mult sens.

Voiam ca persoana care mă însoțește în terapie să fie un om cu o minte ascuțită, care să nu mă îndemne „să gândesc pozitiv” și nici să mă bată pe umăr în timp ce-mi spune că „va fi bine”.

L-am întrebat pe terapeutul meu, după primele ședințe: „Dacă 26 de ani am fost într-un fel, tu chiar crezi că mă mai pot schimba?” Aveam încredere în proces, dar aveam și multe momente de deznădejde. Mi se părea că sunt greșită fundamental, ca atunci când faci o casă din materiale îndoielnice – poți să o repari mai târziu pe ici-colo, să-i schimbi mobila, să-i vopsești pereții, dar fundația fragilă râmâne o amenințare permanentă, fără rezolvare. Așa am gândit multă vreme despre mine – că am ratat perioada în care mă puteam forma solid – copilăria și adolescența – iar acum nu mai pot schimba nimic fundamental. De-a lungul terapiei, deznădejdea asta s-a transformat uneori în disperare, alteori în furie sau în impulsul de a abandona procesul.

În plus, relația cu terapeutul nu semăna cu nimic din ce știusem până atunci. Eram obișnuită, din nevoia de control, să pun lucrurile în casetuțe, dar ceea ce trăiam acum n-avea nici lejeritatea unei relații de prietenie, nici regulile unei relații de business. Până am ajuns să mă împac cu ideea că nu încape în nimic deja-știut, că este ceea ce este, aveam o neliniște provocată în mare parte de teama că o să ratez și procesul de terapie, cum ratasem la atâtea alte niveluri din viața mea.

Acum cred că terapia e formată dintr-o suită de mici victorii – schimbări mărunte, uneori imperceptibile, care la un moment dat te-mping spre un salt mai mare.

Cred că acum comunic mai bine – de la lucruri foarte mici, cum ar fi faptul că vorbesc mai tare (la început, terapeutului îi era foarte greu să mă audă) până la faptul că sunt mai dese momentele în care sunt dispusă să-mi asum riscurile unei comunicări reale, pe bune (riscul de a nu fi plăcută de celălalt e cel mai complicat de gestionat chiar și acum, după 3 ani de terapie).

Terapia m-a ajutat să văd lucrurile mai nuanțat și să înțeleg că sunt în întregime responsabilă pentru viața mea. Mi-a lărgit perspectiva asupra lumii și m-a ajutat să găsesc mai multă coerență între mine și lume. Nu au dispărut demonii cu care mă luptam atunci când am început procesul de terapie, probabil nici nu o vor face vreodată, dar acum știu mai bine cum să trăiesc cu ei. 

BEATRICE MITULECI, PR & marketing în industria cărții, 26 de ani (de 2 ani jumătate într-un proces de terapie)

„Terapia e ca un drum nesfârșit pe care întâlnești lucruri extraordinare și îngrozitoare deopotrivă”

Treceam de ceva timp printr-o perioadă de tristețe inexplicabilă și singurătate, indiferent ce făceam, dacă eram sau nu înconjurată de oameni. Și mă simțeam anxioasă pentru că nu puteam să-mi revin. Plus că aveam foarte puțină încredere de sine și nu mă puteam împrieteni cu mine însămi sub nicio formă. La starea asta se mai adăugau dificultăți de atașament când încercam să cunosc pe cineva, așa că ieșeam la date-uri pe bandă rulantă crezând că asta e soluția. De fapt, la scurt timp după ce am început terapia, am înțeles că soluția era să fiu singură pentru o vreme, aveam nevoie să mă apropii de mine înainte de orice.

Tatăl meu a murit când eram foarte mică și toată viața am trăit cu imaginea lui mort, așa că eram constant sub o influență ciudată a sentimentului de pierdere. Acum pot spune că m-a adus în terapie o traumă generată de moartea tatălui la o vârstă când nu știam cum să gestionez șocul emoțional și nici nu am avut parte de sprijin în sensul ăsta. Șocul respectiv s-a interiorizat și a avut efecte la maturitate, ca un fel de stres post-traumatic, sub forma sentimentului inexplicabil de tristețe. Practic, trăiam ca adult durerea care nu s-a manifestat când aveam doi ani și jumătate, când tata a murit subit.

Într-un mod bizar, am simțit mereu că terapia e răspunsul la tristețea constantă ce nu-mi dădea pace. Țin minte că eram foarte entuziasmată să fac pasul ăsta și să vorbesc în sfârșit cu cineva care mă înțelege. De fapt, cred că singura temere pe care am avut-o a fost că nu o să se schimbe nimic. Dar am avut încredere și răbdare and it was ok.

De fapt, cred că primul pas în terapie e să rezonezi cu omul căruia urmează să-i verși în brațe toată vulnerabilitatea ta. Altfel dai o grămadă de bani degeaba.

La început mă așteptam să văd efectele mai repede. Cumva, să mă transform miraculos peste noapte într-o persoană veselă și încrezătoare, ca Cenușăreasa, haha. Evident, eram puerilă și naivă. Viața în general nu e așa, darămite terapia!

Sunt foarte multe lucruri care s-au schimbat în bine. Unul dintre ele și cel mai important e faptul că am învățat să nu mai fiu așa dură cu mine și să mă plac mai mult. Dovadă că de multe ori prefer să fac lucruri singură decât în compania cuiva. De exemplu, am ritualul meu cu mersul la cinema, la o conferință sau la un concert. E vorba, în general, de acele momente în care simt că e mai bine să fiu singură ca să mă bucur mai mult de moment, interiorizez altfel energia de acolo.

Acum reușesc (de cele mai multe ori) să nu mai pun presiune pe mine în diverse situații, de exemplu, atunci când cunosc pe cineva. Sunt mai liniștită, pe principiul: dacă iese, ok. Dacă nu, iar ok.

Un alt aspect, pe care deși l-am acceptat, încă lucrez să-l interiorizez, e legat de eșec și greșeală. Încă nu sunt ok cu imaginea despre mine greșind și luând-o de la capăt. Chiar și când îmi fac planuri de viitor, mi-e greu să iau în considerare posibilitatea că s-ar putea să iasă prost. Cumva sunt conștientă de asta, dar nu știu să gestionez sănătos gândul, așa că prefer să fug de el, ceea ce nu e chiar în regulă.

Cred că terapia e cea mai bună metodă să te cunoști pe tine, dacă e practicată cu persoana potrivită. Nici nu trebuie să ai un motiv concret pentru a începe procesul terapeutic. Cred că e de ajutor atât pentru cei care vor să-și vindece anumite traume, cât și pentru cei care vor doar să se înțeleagă mai bine, care caută să evolueze în relație cu ei înșiși și cu ceilalți.

E ca un drum nesfârșit pe care întâlnești lucruri extraordinare și îngrozitoare deopotrivă. Ce e minunat e că, prin terapie, știi cum să le întâmpini pe amândouă în mod echilibrat, ba chiar le poți analiza fără să faci o dramă din asta.

S. D., designer, 38 de ani (de 3 ani într-un proces de terapie)

„În unele zile, nu puteam sa mă ridic din pat cu gândul că trebuie iar să merg să povestesc despre părțile întunecoase din viața mea”

Treceam fizic și emoțional prin niște stări necunoscute mie până la acea vreme, nu mă mai confruntasem cu ele vreodată; era un fel de o semi-depresie, nu dormeam nopțile, aveam coșmaruri nopți la rând, începusem să am atacuri de panică, mă regăseam în niște stări de alertă în permanență, nu mă simțeam bine cu mine și cu cei din jur.

Mă uitam în oglindă și vedeam o față tristă, pe care nu o recunoșteam și pe care nu o puteam accepta; am vrut să înțeleg ce se întâmpla cu mine, de ce anume reacționam așa cum o făceam (de multe ori, plângând, certându-mă cu partenerul sau cu familia).

Obiectivul a fost să-mi dau seama ce vreau cu adevărat de la mine, să-mi vindec demonii înainte de a face un copil (pentru a putea fi în stare să devin un om bun și capabil de a crește un copil), să mă împac cu trecutul meu (și, implicit, al familiei din care fac parte).

Legat de asta, un moment dificil pe care l-am rememorat în terapie și care m-a bântuit mult timp a fost una dintre bătăile foarte puternice pe care a primit-o mama de la tatăl meu, ajungând în situația în care îi făcea respirație gură la gură, să-i salveze viața.

La început, nu credeam în terapie, nu credeam ca poate cineva străin să știe sau să-mi spună ce e în sufletul și în mintea mea și cum poate el rezolva ceva din exterior.

Odată intrată în proces, țin minte că încercam să-mi găsesc scuze să nu mai merg la ședințe; în unele zile, nu puteam nici să mă ridic din pat, cu gândul că trebuie iar să merg să povestesc despre părțile mai puțin bune și întunecoase din viața mea (mai ales cele din trecut). Mă pufnește râsul acum, când mă gândesc cât de mult m-am schimbat și cum abia aștept să revin la ședința de terapie.

M-am schimbat mult ca om, m-am maturizat, am devenit mai înțelegătoare cu aproape orice din jur, mai tolerantă; și, mai ales, mai puțin speriată de tot. Am descoperit despre mine că sunt foarte puternică. Am descoperit și că făceam multe lucruri greșit, dar și că unele dintre ele sunt bune și le pot lăsa așa cum sunt.

Sunt extrem de fericită și împăcată cu mine că am luat hotărârea de a merge la terapie. O recomand pe unde pot, ne este extrem de utilă, schimbă vieți și perspective, la mine una – asta a făcut.

ROXANA POPESCU, Financial Planning & Analysis Specialist, 29 de ani (de 4 ani într-un proces de coaching, de câteva luni într-un proces de terapie)

„La finalul zilei, contează munca pe care o depui tu și angajamentul tău de a te schimba”

Cu o vară înainte, picasem ceea ce pentru mine era un lucru foarte important: admiterea la medicină. Din familie vin cu ideea – sau mai degrabă convingerea – cum că pot să rezolv singură orice chestie și că, dacă nu pot, să o ignor până uit de ea e o variantă foarte bună. Așa că au fost luni bune în care mi-am tot dat deadline-uri legate de cât mai am voie să nu mă simt bine, să fiu demoralizată de eșec, de faptul că eram prinsă într-un job pe finance cu care nu rezonam, să mă întreb per total ce fac cu viața mea. Pentru ca apoi să uit pur și simplu ce s-a întâmplat și să ignor faptul că nu mi-e bine și să-mi văd de rutina mea învățată pe dinafară. Cert e că, spre suprinderea mea de la acea vreme, abordarea nu a mai mers și am fost în punctul în care să accept că e nevoie să schimb ceva la modul în care procesez sentimentele, dacă vreau să mă simt mai bine cu mine.

Chiar și după 4 ani de coaching, încă mai am reticențe uneori. Pe de o parte, pentru că sunt conversații pe care nu vreau să le am, pentru că vreau să cred că am trecut peste acele lucruri sau că nu au cum să mă afecteze încă. Pe de altă parte, pentru că nu sunt foarte sigură mereu cât de mult ajută un coach sau un terapeut, pentru că la finalul zilei contează munca pe care o depui tu și angajamentul tău de a te schimba.

A fost cumva greu să mă obișnuiesc cu exercițiul în sine de a merge la coaching. Că nu merg doar la cineva ca să mă plâng de o problemă și să uit pe urmă de ea, ci că trebuie să o analizez, detașându-mă cumva și încercând să fac schimbări la modul în care o abordez. În plus, dincolo de ora și ceva de discuții săptămânale, a fost nevoie de multă determinare la început, să încerc să integrez un nou mod de gândire în viața mea de zi cu zi și să deprind abilitatea de a mă surprinde atunci când intervin anumite tipare instinctive și apoi, cu timpul, să încerc să le schimb.

Am avut momente în care nu vedeam o finalitate, în care mă simțeam epuizată și aveam impresia că trec, la nesfârșit, în cerc, prin aceleași stări de anxietate, urmate de aceleași și aceleași discuții.

Cred că problema e că, pe alocuri, aș vrea să fie mai simplu. Să fie coach-ul omul care să îmi dea o formulă magică prin care să se rezolve tot și să nu fie nevoie de atât de multă muncă individuală. Mi-am dorit asta mai ales în primii doi ani, când îmi dădeam seama, frustrată, că tipare formate în ani de zile nu o să dispară peste noapte, că sunt etape multe care trebuie repetate consecvent și conștient și că eu trebuie să fac asta.

Îmi venea să spun că nu are niciun sens coaching-ul și îmi doream să renunț și să mă întorc la varianta de „ignor absolut orice sentiment și în secret sper că o să treacă totul de la sine și o să îmi fie bine”.

Dar ce simt acum, dacă e să mă uit la cum eram acum câțiva ani, e că am o altă perspectivă asupra mea. Încă lucrez foarte mult la modul în care mă privesc și la lucrurile pe care mi le spun. Dar am acceptat că e ok să nu îmi fie bine. Că e important să accept în primul rând cum mă simt, fără să mă blamez. Că totuși, oricât de proastă e o zi, chiar dacă nu îmi dau seama, în mijlocul tuturor stărilor pe care le trăiesc, o părticică din mine, fie ea cat de mică, tot are încredere că sunt pe drumul cel bun și e optimistă legat de cine o să devin când o să mă „fac mare”. Am învățat să am mai multă încredere în mine ca om, dincolo de profesionist.

Cred că unul dintre cele mai grele lucruri pentru mine a fost să accept că nu sunt în control deplin asupra vieții. Că e o arie a lucrurilor pe care le pot influența și o alta pe care trebuie să o integrez într-un mod sănătos și constructiv în viața mea, deși poate să fie haotică și în disonanță cu mine.

Orice proces de coaching sau terapie mi se pare ca e ceva ce alegi să faci pentru tine. Sunt niște ore pe săptămână, lună, an, în care vorbești cu cineva care te poate ghida spre o mai bună înțelegere. La ora actuală, chiar dacă am ajuns să merg destul de rar, întrevederile cu choach-ul sunt ca un fel de ancoră pentru mine, la care apelez atunci când mă simt copleșită de toate gândurile care îmi trec prin cap.

NOA LUPU, Account Manager agenție de comunicare, 24 de ani (de 3 ani într-un proces de terapie)

„În terapie, afli că nimic nu e bun sau rău la tine. E important să fii conștient de toate aspectele, ca să înțelegi cum funcționezi și de ce ai nevoie ca să-ți fie cu-adevărat bine”

Eu mi-am dorit dintotdeauna să merg la terapie, de mic copil. Cel mai probabil pentru că am trecut la vârste destul de fragede prin mai multe momente care m-au marcat și care m-au maturizat mult mai rapid, așa că am simțit nevoia unei voci obiective care să mă ghideze. Am pierdut unul dintre părinți când eram foarte mică și aceasta a devenit trauma principală din care izvorăște mai tot.

Când m-am apucat efectiv de terapie, eram într-un moment în care terminasem facultatea, voiam să-mi schimb jobul și mă loveam pentru prima dată de viața de adult.

Știam că am niște traume din copilărie, aveam niște „sechele” destul de evidente – și clar era și asta o parte din motiv. În mintea mea de-atunci însă, ăsta era un motiv destul de mic, pentru că simțeam că acolo am deja niște răspunsuri relativ sigure.

Marea dilemă era legată de neîncrederea în sine și de unde se trage ea. Pentru întrebarea asta nu aveam niciun raspuns clar și cumva asta am vrut să explorez inițial. Evident că am ajuns, de fapt, să discut foarte mult și ce mi s-a întâmplat în copilărie și, deși concluziile pe care le trăsesem până atunci erau valide în mare parte, mi-am dat seama rapid că erau doar de suprafață. Iar partea cu neîncrederea în sine a devenit doar un element dintr-un amalgam de lucruri la care lucrez încă.

Concentrându-mă pe pozitiv, cred că terapia m-a ajutat cel mai mult în cum să pun problema în anumite situații, să încerc să mă liniștesc când mă lovesc anumite anxietăți, să am o nouă perspectivă asupra unor lucruri.

Cu toate astea însă, la un moment dat se naște și frustrarea că „eu muncesc și am grijă ce și cum zic și, dacă o dau de gard, conștientizez și încerc să fac ceva în acest sens, iar restul nu fac asta”. Am momente când simt că e obositor să analizez mereu, când celorlalți „li se rupe” și nu depun niciun efort să aibă și ei grijă la ce și cum fac. Dar asta poate totodată mă ajută să-mi selectez mai bine compania.

Ce am mai aflat despre mine în procesul terapeutic? Că sunt perfecționistă, deși nu m-aș fi descris niciodată așa. Că am o doză de egoism și lipsă de empatie – mai auzisem asta în copilărie, însă niciodată nu am vrut să o accept. Că sufăr de anxietate și nevroză în limite ușor mai mari decât ceilalți. Am vorbit mult și despre mecanismele de apărare pe care le am, care sunt foarte prezente și totodată rigide.

În terapie însă, ți se zice că nimic nu e bine sau rău, ești într-un anume fel de la mama natură, dar și în urma lucrurilor prin care ai trecut. E important să fii conștient de toate aspectele, ca să înțelegi cum funcționezi și de ce ai nevoie ca să-ți fie bine.

În urma terapiei, mi-am schimbat relația cu mama, în sensul în care, în primul rând, văd eu altfel niște lucruri, învăț să accept altele și am prins curajul să deschid niște subiecte pe care poate nu le-aș fi deschis înainte. Poate sunt un caz fericit, dar terapia e chiar „sponsorizată” de către mama, pe principiul: ”You did the damage, now you pay to fix this”.

Mai în glumă, mai în serios, oricât s-ar strădui niște părinți, nu există părinți perfecți și felul în care suntem crescuți ne afectează sau influențează și e important să înțelegem cum anume. Iar terapia asta te ajută să faci.

GEORGE, arhitect, 33 de ani (de 3 ani într-un proces de terapie, cu pauză de 1 an)

„Credeam că problemele fizice sunt singurele care trebuie rezolvate”

Nivelul de anxietate, agorafobie și neliniște ajunsese destul de ridicat și corpul meu începuse să o ia razna, având manifestări neplăcute, cu dureri de stomac, senzații mai mult sau mai puțin închipuite și un disconfort general în situații cauzatoare de stres. Duceam deja de câțiva ani „pe picioare” simptomele, fiind nevoit să suport mereu un tir de glume, miștouri și tachinări ori de câte ori trebuia să merg la baie, fix înainte de un zbor sau imediat ce începuse un spectacol de teatru. Un lanț vicios în care nu am înțeles că mă aflu decât mult mai târziu, când, în timpul unei discuții la o bere, am auzit fraza care mi-a trecut și mie de atâtea ori prin cap: „am o hartă mentală a tuturor toaletelor din oraș”. Nu o spusesem nimănui dintre cei prezenți în acel moment la bere. Și, totuși, o auzeam și era spusă într-un mod asumat, ce părea firesc. Așa am aflat că cineva suferea fix de aceleași lucruri care-mi dădeau mie bătăi de cap.

Somatizările treceau pe deasupra paharelor de bere și deschideau ușa unor povești cu terapeuți ce apăsau pedala cognitiv-comportamentalului și „te puteau rezolva” una-două. Am cerut contactul terapeutului care o făcuse bine pe cea din gura căreia mi-am auzit gândurile și așa am început. Credeam că problemele fizice sunt singurele care trebuie rezolvate.

Dar, odată ce săptămânile treceau și eu începeam să controlez mai bine simptomele și stările stomacului meu, descopeream noi culmi în mine. Culmi pe care mă temeam să le înfrunt. Care mă urmăreau și pe care mult prea mult timp le-am ținut sub preș.

Voiam să fac terapie o lună-două, să „mă repar” la nivelul stomacului și să-i dau înainte cu viața. Ca în cazul unei mașini pe care o duci în service pentru a-i îndrepta bara, pentru a descoperi apoi că motorul îi e mâncat de rugină și cauciucurile sunt de mult pe pană, așa m-am regăsit și eu, încercând să acopăr o zgârietură cu marker de vopsea și sfârșind prin a dezmembra bucăți din mine, fără a ști când și cum voi ajunge să le pun la loc.

Îmi aduc aminte că prima oară când am auzit de un cunoscut al meu care se ducea la terapie, am fost foarte reticent. O consideram un moft și credeam că eu n-aș avea niciodată nevoie de așa ceva. Terapia dădea bine doar în filme. În viața reală erai un nebun, un om cu probleme la mansardă, un instabil. Ca un rasist care „n-are nicio problemă cu oamenii ăia”, nici eu n-aveam nimic de spus negativ față de cei care mergeau la terapie. Deși, în sinea mea, aveam preconcepția că un străin n-ar putea să mă ajute vreodată să găsesc răspunsul la niște întrebări. Că astea sunt pentru prieteni apropiați care au mereu soluțiile potrivite și timp de dăruit, care nu râd de problemele tale și care te încurajează, care-ți dau încredere și motive de bucurie.

Ulterior, am vrut ca terapeutul meu să fie femeie. Nu puteam trece peste imaginea din capul meu că bărbații nu se pot asculta între ei într-un mod serios și nu își pot oferi unii altora sfaturi care să nu emane testosteron, virilitate, ușoară agresivitate și o etalare macistă a unor siguranțe imprimate pe frontispiciile personalității lor. Posibil să mă înșel și să nu fie decât o altă preconcepție.

Am fost reținut în a spune și altora că fac terapie. Pentru că primele reacții au fost „era și cazul”, „poate-ți mai rezolvi și tu din gărgăuni”, „eu nu-nțeleg cum poți să mergi și să-i spui unui străin ce-ai pe suflet” și erau venite de la oameni apropiați mie, de la care așteptările de suport erau mai mari.

În terapie, mi-am dat seama de relația cu părinții – emoțional abuzivă din ambele părți –, dependența mea de oameni, nevoia de a fi validat, dorința de a fi centrul atenției, chiar dacă uneori asta se întâmplă într-un mod negativ, că sufăr de un sindrom mesianic și de o nevoie de a salva pe toată lumea, că mi-e foarte greu să spun NU cuiva.

Azi mă raportez la terapie ca la o sală de forță pentru inimă și creier. E ok să mergi singur pentru cardio și menținere, dar e absolut benefic să ai și-un antrenor personal, din când în când, care să urmărească execuția exercițiilor.

—

Foto articol: Mathieu Stern, Dawid Zawila, Oscar Keys pe Unsplash

Foto featured image: Youssef Naddam pe Unsplash