Ochii mamei erau o greșeală. „Vara în care mama a avut ochii verzi”, Tatiana Țîbuleac

Mi-a trebuit ceva putere să mă adun și să scriu despre cartea asta. Pe de o parte, pentru că oricum a fost deja lăudată până peste cap – și de ce să mai bați apa-n piuă despre o carte pe care deja o recomandă toată lumea? Pe de altă parte, pentru că, atunci când ți se mai și confirmă că „toată lumea” are dreptate, te faci mic mic și nu mai zici nici „pâs”, că ce naiba să mai spui atunci când ceva oricum te răscolește suficient de tare? Despre ce nu se poate vorbi fără s-o dai în patetisme, mai bine să se tacă, nu?

Dar după m-am gândit că poate îi fac o nedreptate, așa cum nedreptate a fost să și întârzii lectura ei pentru ceva vreme, deși îi lăudasem titlul de când auzisem de el pentru prima dată. Și cum mă știu că uneori fac obsesii pentru cărți începând de la titluri, mi-am dorit să văd despre ce e vorba în cartea asta, al cărei titlu mie-mi suna excelent.

„Vara în care mama a avut ochii verzi” (editura Cartier) e romanul de debut și de doar 100 și-un pic de pagini al Tatianei Țîbuleac, care m-a frustrat. M-a frustrat pentru că cineva poate să scrie atât de bine și de apăsat. Atât de vizual și de puternic.

Da, sigur, firul poveștii e de asemenea natură încât să te sensibilizeze din start (și nu e niciun spoiler ce spun acum, aflați lucrurile astea dacă vă uitați pe coperta spate): o mamă bolnavă de cancer, pe moarte, petrece o ultimă vară cu fiul ei adolescent undeva într-un sat din Franța. Știi de la început ce se întâmplă – cartea nu-ți ascunde multe și intuiești unde se duce destul de rapid. Aleksy, un adolescent cu probleme, începe urându-și mama și termină dându-și seama cât de mult o iubește de fapt.

Totuși, călătoria dintr-un punct în altul e extraordinară. Și trece prin deconstruirea acelorași sentimente complicate legate de familie: tată, bunică, sora dispărută; prin sentimente de vinovăție, prin nefericirea de a fi un copil ocolit mult timp de iubirea maternă, prin traume prea timpurii.

Și-apoi printr-o viață de adult marcată de pierdere, moarte și suferință.

E-aproape prea greu de dus cartea asta. Tatiana Țîbuleac nu cruță nimic: când personajul principal urăște, urăște până la moarte. Când își pierde mințile, e de internat la nebuni. Când își îngrijește mama, suntem noi toți laolaltă în amestecul de sentimente față de mamele care n-au știut să ne spună că ne iubesc, pe care nu le-am cunoscut, de care ne-am îndoit, pe care le-am purtat în noi fără să vrem, care n-au știut mai bine la vremea lor.

În sentimentele complicate părinte–copil am recunoscut-o și pe Elena Ferrante din „Fiica dispărută” – care scria din perspectiva mamei ce nu știe cum să fie suficientă pentru fiica ei și să rămână întreagă și egală cu sine în același timp. Doar că aici lucrurile se mută din perspectiva fiului care învață și descoperă încetul cu încetul să aibă o relație cu mama lui, nu doar o legătură de sânge.

***

Abia aștept să pun mâna pe „Grădina de sticlă”, al doilea roman al Tatianei Țîbuleac, apărut chiar anul acesta. Cred că are foarte multe de spus printre scriitori contemporani de la noi – și eu n-am reușit să redau nici pe jumătate din cât de mult mi-a plăcut cum scrie.

***

Câteva rânduri din „Vara în care mama a avut ochii verzi”:

• „Ochii mamei mele urâte erau resturile unei mame străine foarte frumoase”
• „Dacă moartea ar ține cont de părerea oamenilor, ar muri mult mai multă lume potrivită.”

„Voiam să pot muri simplu, comod, repede. Voiam ca moartea să fie în puterea mea, să o pot invoca fără efort și fără cheltuieli în orice secundă. Toate acestea ar fi fost posibile dacă moartea ar fi fost inventată de cineva cu mai mult discernământ, care n-ar fi protejat-o atât, ci ar fi redus-o la o simplă funcție. Un al treilea ochi, o a treia tâmplă, o inimă pe dreapta, care să deconecteze unilateral trupurile inutile în caz de necesitate. Imposibilitatea de a muri când aveam absolută nevoie era cea mai mare nedreptate care mi s-a făcut vreodată, iar mie mi s-au făcut multe nedreptăți. Începând cu nașterea mea de către o femeie absolut străină.”

• „I-am spus că acest tablou se va vinde, se va vinde neapărat, şi chiar cu mulţi bani – pentru că oamenii sunt stricaţi şi caută stricăciuni. Pentru că oamenii sunt bolnavi şi putrezi, şi ştiu asta, dar se prefac sănătoşi şi buni, de frică. Şi pentru că aşa e mai uşor. Dar nu toţi se pot ascunde mereu. Şi uneori toată răutatea şi boala şi stricăciunea lor erupe şi ei se simt bine şi fericiţi, chiar dacă toţi cei din jur îi condamnă şi le plâng de milă.”

—

Foto slider homepage: Eric Ward pe Unsplash