5 piese de teatru care merită atenția ta

N-au trecut bine nici patru luni din 2019 și-am ajuns la teatru mai des ca niciodată (între noi fie vorba, să ajung mai mult la teatru era pe lista mea secretă de rezoluții pentru anul în curs, dar nu îmi imaginam că o să reușesc să mă țin de asta).

Îți povestesc în continuare despre 5 piese de teatru (unele mai noi, altele care se joacă de ani buni deja) pe care le-am văzut anul ăsta și care merită văzute, dintr-un motiv sau altul.

Coriolanus, Teatrul Bulandra, r. Alexandru Darie

2018 a fost, cu siguranță, anul spectacolelor de teatru care au reînviat, într-un fel sau altul, politicul, războiul, un conflict dintre „noi” și „ei” care pare mai actual ca niciodată. A făcut-o și Radu Afrim cu Pădurea spânzuraților, o face și Alexandru Darie în Coriolanus.

Piesa este o adaptare după William Shakespeare și este povestea generalului Caius Martius (Șerban Pavlu), numit și Coriolanus, a luptelor sale împotriva volscilor, a luptelor proprii cu ideea de a fi plăcut ca politician, de a fi „pe gustul” plebei. Curajul, inteligența și priceperea sa militară – nefiind suficiente pentru a rezista la conducerea Romei.  

De ce merită:

• Are o desfășurare impresionantă de forțe – în 4 ore de spectacol, vezi aproximativ 70 de actori, uneori aproape toți în același timp pe scenă;
• Ești foarte prezent în spectacol – gradenele de spectatori sunt chiar pe scena din Bulandra și ești astfel în mijlocul desfășurării acțiunii;
• Toată acțiunea se concentrează să redea cât mai realist atmosfera de război – se dau lupte, explodează bombe, oamenii sunt răniți, miroase a fum, proiectile te asaltează din toate părțile, iar totul are loc în imediata ta apropiere;
• Efortul pe care îl depune Șerban Pavlu, în rol principal, e susținut pe tot parcursul celor 4 ore epuizante, fără nicio scădere de energie.

Tratați cu moderație:

• Părțile mai caricaturale și deloc subtile – cuplul de politicieni-tribuni interpretați de Ionel Mihăilescu și Gheorghe Ifrim par un fel de Farfuridi și Brânzovenescu duși la extrem;
• Durata spectacolului – care, probabil, putea fi redusă pe alocuri, lăsând suficient timp pentru înțelegerea personajului principal și a poveștii.

50 de secunde, Teatrul Național, r. Eugen Gyemant

50 de secunde este piesa pentru care Daniel Oltean a obținut, în 2017, premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului.

În biroul anchetatorului, un fiu își recunoaște din start vina: și-a ucis mama cu sânge rece. De ce? Asta încearcă detectivul Lucian Iftime să afle, punând la îndoială tot: povestea tânărului, motivele acestuia și chiar propriul său trecut.

De ce merită:

• Alexandru Voicu, în rolul fiului, este relaxat, credibil și foarte spontan pe alocuri (sunt câteva interacțiuni surprinzătoare și foarte nimerite cu publicul, fără să-și iasă din rol sau să cadă în bufonerie);
• Piesa este bine susținută cu doar trei actori, care reușesc să nu scape povestea din mână și să țină trează atenția spectatorilor;
• Te face să-ți dai seama că un anchetator, un om care vede tot felul de crime în fiecare zi, nu are cum să fie complet lucid, rece și indiferent la tot ceea ce aude. Pe undeva, lucrurile oribile la care asistă – mărturii, traume, nebunia altora – îl marchează profund și îl determină să se gândească la propriile drame.

Tratați cu moderație:

• Un final poate nu chiar complet motivat, din punctul meu de vedere.

Richard al III-lea, Teatrul Bulandra, r. Andrei Șerban

Cel mai nou spectacol al lui Andrei Șerban, Richard al III-lea, are toate șansele să se transforme și el într-un manifest politic deschis și foarte asumat.

Richard al III-lea este tot o adaptare după William Shakespeare, adusă puternic în prezent de regizor, în care Marius Manole joacă rolul lui Richard, al treilea fiu din Casa de York, un manipulator care își dorește cu orice preț puterea. Pentru asta, calcă peste cadavre, minte cu ușurință, se preface fără remușcări.

De ce merită:

• Marius Manole în rol negativ, ceea ce e interesant de urmărit până la capăt;
• Rolul triplu pe care îl face Cornel Scripcaru; de altfel, jocul tuturor actorilor e susținut și lăudabil;
• Decorul simplist în care se întâmplă atâtea lucruri, timp de mai bine de 4 ore de spectacol.

Tratați cu moderație:

• Părțile extrem de politizate ale spectacolului (caricatura lui Liviu Dragnea, copierea discursurilor altor oameni politici din PSD), prea puțin subtile și exagerat de lungi mai ales în partea a doua. Ele n-au fost pe gustul meu; extremele, în orice direcție, mi se par prea mult.

Soldatul de ciocolată, Teatrul Odeon, r. Andrei Șerban

E destul de clar că, pentru mine, este anul spectacolelor lui Andrei Șerban. Așa am ajuns și la piesa realizată după „Armele și omul” (Bernard Shaw), Soldatul de ciocolată.

Rareori dau peste o comedie care să mi se pară suficient de bună la teatru (bine, recunosc mereu că în general am o problemă în a găsi comedii inteligente nu doar la teatru, ci și ca filme sau seriale; e clar că nu sunt o împătimită a genului). Soldatul de ciocolată a funcționat, pentru mine.

Povestea e simplă: în timpul războiului sârbo-bulgar, Raina (Nicoleta Lefter) îl adăposește în camera sa pe Căpitanul Bluntschli (Gabriel Pintilei), un elvețian înrolat în armata sârbă, în căutare de refugiu. Când își dă seama că stă de vorbă cu inamicul, se sperie inițial, pentru ca mai apoi să observe că soldatul este inofensiv, un om ca toți oamenii, în plus – un mare iubitor al ciocolatei.  

Raina este logodită însă cu eroul armatei sârbe, Sergius (Conrad Mericoffer); deconspirată, fapta sa ar da peste cap toată familia.

De ce merită:

• Pentru comicul dus la capăt firesc și elegant;
• Pentru jocul impecabil al actorilor, foarte credibili în tot ce fac;
• Pentru decorul foarte dinamic, care e parte din poveste;
• Pentru concluziile mai profunde, în spatele straturilor de râsete și poante haioase – despre cum ajungem să-l urâm pe celălalt fără să-l cunoaștem, despre ipocrizie, parvenire, egalitate de sexe și clasă etc.

Tratați cu moderație:

• Soldatul de ciocolată e o piesă destul de accesibilă per total. Plăcută, fără să supere, exact atât cât să-ți petreci sâmbăta seara fără prea multe întrebări sau dileme. E un disclaimer, cât să nu mergeți cu așteptări extraordinare sau pretenții filosofice, pe care piesa nu și le asumă din start.

Carousel, Teatrul Bulandra, r. Andrei Șerban

Carousel este o adaptare după piesa „Liliom” de Ferenc Molnar şi filmul cu acelaşi titlu de Fritz Lang. Și trebuie să recunosc că m-a surprins din start.

Cum intri în foaierul Teatrului Bulandra, sala de la Izvor, pășești direct în lumea circului condus de Doamna Muskat (Rodica Lazăr), dar în care entertainer suprem e Liliom (Vlad Ivanov), ce cântă, dansează și te invită în sală.

Liliom se îndrăgostește de Iulia (Alexandra Fasolă), o dragoste care e de multe ori greu de dus sau de văzut cu ochi buni din exterior.

De ce merită:

• Vlad Ivanov e foarte versatil și potrivit în rolul lui Liliom, un personaj ambivalent și complex;
• Decorul e minunat – și se întinde până în hol, continuă povestea în interiorul și în afara scenei și sălii de spectacol; de asemenea, e ingenioasă și spectaculoasă montarea piesei – cu o rampă fix în mijlocul sălii, care îi face pe actori să treacă printre spectatori tot timpul;
• Cu această piesă, am descoperit jocul foarte bun al altor doi actori pe care îi tot revăd acum și în alte piese: Alexandra Fasolă și Cătălin Babliuc.

—

Foto slider homepage: Alev Takil pe Unsplash

Foto din interiorul articolului: Alexandra Enăchescu