Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme (#4). Women power

Răspunsul corect la întrebarea din titlu ar fi de fapt „muncă”. Daaar dacă trecem de asta, azi am în program o combinație cel puțin interesantă: niște comedii TV (care mai sunt și scrise de femei, ptiu, drace!) și ceva teatru.

Să vedem.

Insecure (HBO, 2016 –)

Sunt într-o perioadă în care nu mi-am dorit neapărat să mai încep un serial serios, mai ales dacă „serios” ar fi însemnat să mor acolo cu personajele de pe ecran și să „feel all the feels”, scuzați-mi romgleza.

Așa că am ales Insecure gândindu-mă că e perfect să-mi fie serial de masă și cam atât (serial de masă înseamnă serialul la care mă uit cât mănânc, nu-mi spuneți că voi nu faceți asta :).

Am dat peste o comedie despre care merită să se vorbească măcar pentru Issa Rae, co-creatoarea și personajul principal al acestei serii despre femei cam de-o vârstă cu mine, care nu-și găsesc locul nici în relații, nici în viața profesională. Relatable much?

Ce mai e mișto la serialul ăsta:

• Secvențele în care Issa cântă rap cu lucruri inspirate din viața ei

via GIPHY

• Relația dintre Issa și Molly (Yvonne Orji), care e cam cea mai faină relație de prietenie on-screen între femei de la Friends / Sex and the City încoace

Are momentan 3 sezoane pe care le-am devorat pe fundal de mic-dejun în weekenduri și nu numai.

Crazy ex-girlfriend (Netflix, 2015 –)

Cred că am simțit nevoia să o țin tot într-o comedie. Nu știam mare lucru despre Crazy ex-girlfriend, dar știam sigur că titlul îmi suna a ceva ușurel și destul de cheap, dacă m-aș fi luat doar după asta.

Premisa e aproape la fel de simplă: Rebecca Bunch (Rachel Bloom, care e și co-creatoarea serialului) has a bunch of problems. Lucrează ca avocat până nu mai poate, e deprimată, nu are o relație prea strălucită cu mama ei și se reîntâlnește în New York cu fostul ei prieten din adolescență, Josh, care locuiește într-un orășel izolat din Los Angeles în care nu se întâmplă niciodată nimic. Rebecca se hotărăște brusc să lase tot ca să se mute și ea în West Covina și să fie din nou împreună cu Josh.

Ce e mișto de fapt la serialul ăsta:

• Fiecare episod are cel puțin două numere de musical. Sau, ca să fiu mai exactă, serialul reinventează musicalul, parodiază, folosește muzica pentru a transmite cu umor ce se întâmplă cu un personaj anume, ce gândește și ce simte acesta. Să ne-nțelegem, mie nu-mi plac de fel musicalurile, dar sunt atât de bine gândite scenele din Crazy ex-girlfriend, că n-ai cum să nu le admiri. Fie că face mișto de clipurile rap sau de piesele country, fie că face referiri la musicaluri celebre, e fascinant să vezi cât de bine sunt lucrate toate astea. Un exemplu doar:

• Serialul tratează un subiect de fapt destul de greu – Rebecca nu e clar în toate mințile, dacă principala motivație pentru a-ți schimba complet viața o reprezintă un om pe care nu l-ai mai văzut de ani de zile. Tema e dezvoltată și aprofundată pe parcursul serialului, alături de depresie, anxietate, relația dificilă cu părinții și altele.

Eu sunt abia la sezonul 1 din cele 4 deja apărute (al patrulea e chiar în derulare).

Neverland (Iulia Rugină, Teatrul Apollo 111)

Închei o serie de recomandări culturale despre care-mi dau seama că a fost, fără vreo intenție, despre artiști femei.

Neverland nu face excepție. Este piesa de teatru pusă în scenă de Iulia Rugină (mai cunoscută pentru munca ei de cinema) ca un spectacol multimedia (primul ei spectacol de teatru), de fapt un one-woman-show cu actrița Ioana Flora.

Neverland pornește de la o premisă extrem de ofertantă și cumva absurdă: ce s-a întâmplat cu fata care, la concertul lui Michael Jackson din România în 1992, a urcat pe scenă și s-a îmbrățișat cu megastarul american? Footage-ul care servește ca pretext e ăsta:

De aici pornește călătoria Alexandrei, urmărită pe parcursul a aproape 30 de ani, cu marcarea unor momente importante pentru contextul local (cu materiale video și audio de arhivă ce marchează trecerea timpului).

Piesa m-a emoționat foarte tare. E sensibilă, fără să fie cheesy, e amuzantă, fără să aibă glume ușurele, e un râsu’-plânsu’ despre cum căutăm: relații, oameni, prietenii, un loc, un sens în cele din urmă. Și e acest sens mereu cuplul? Sau familia? Sau o slujbă „caldă” și un apartament cumpărat cu un credit pe viață? E oare lipsă de maturizare și asumare dacă alegi să nu bifezi toate astea? Dar dacă n-ai ales și pur și simplu așa s-a întâmplat? Sunt multe întrebări pe care le ridică piesa.

Punerea în scenă e ingenioasă și se vede că are în spate un ochi cinematografic.

Din câte știu, piesa nu se mai joacă momentan – a avut un număr limitat de reprezentații, fiind co-finanțată de AFCN. Sper să se găsească soluții să fie repusă în scenă, ar fi o pierdere pentru ce se întâmplă acum în teatrul modern de la noi.