4 cărți de la Black Button Books pe care ți le recomand

Am trecut recent printr-o perioadă în care nu mi s-a mai legat nimic în materie de cărți. Și, culmea, cu cât mi se adunau lecturile necitite pe noptieră, cu atât mi se căsca o dorință de a alerga după alte și alte titluri noi, în încercarea de a-mi regăsi ritmul, liniștea, concentrarea pentru a putea citi din nou.

Până când am zis stop și, uitându-mă aproape cu frică prin bibliotecă – gândindu-mă că iar o să-mi iau o carte pe care doar o să o abandonez cu vinovăție în câteva zile –, mi-am dat seama că întotdeauna mi-e mai ușor cu titlurile de la editura Black Button. Și că, fără să-mi dau seama, am adunat multe cărți de aici – cărți cu care nu am dat greș până acum, nici măcar în momentele mai dificile ca ăsta, în care nu s-a mai lipit nicio poveste de mine.

Așa a apărut în mintea mea articolul de față – pentru cititorii care au nevoie să-și poarte cărțile cu ei prin metrou și autobuze (cărțile sunt ușoare doar ca format, nicidecum ca miez și conținut); pentru cititorii care, ca mine, au avut o pauză mai îndelungată de la lectură sau care au tot lăsat cărți să le scape din mână dintr-un motiv sau altul; pentru cititorii care pur și simplu vor niște cărți bune pentru ce-a mai rămas din anul ăsta, iată 4 titluri de la Black Button Books care mi-au readus plăcerea pentru citit.

#1. Camera lui Giovanni, James Baldwin

Probabil că n-aș fi ajuns la Baldwin fără puțin „ajutor” din partea cinematografiei. James Baldwin este autorul cărții după care s-a realizat filmul ”If Beale Streets Could Talk”, nominalizat la Oscarurile de anul acesta și al manuscriptului nefinalizat care a stat la baza documentarului ”I Am Not Your Negro”, de asemenea nominalizat la Oscar în 2016.

Nu că informațiile astea mi-ar fi dat un imbold special să îl aleg ca autor, dar puțin context mă ajută atunci când pun mâna pe o carte. Între timp, am aflat și că James Baldwin a fost un scriitor activist, asumat și deschis în privința orientării sale sexuale, cu un traseu dificil și marcant ca bărbat gay de culoare în timpul anilor ’60.

„Camera lui Giovanni” este povestea lui David, un american ce trăiește la Paris, oscilând între identitatea masculinității tradiționale – cea de bărbat la casa lui, care tocmai și-a cerut iubita în căsătorie – și identitatea pe care încearcă să o mușamalizeze și să o reducă la tăcere – cea de bărbat îndrăgostit de Giovanni, tânărul pe care îl întâlnește într-un bar parizian și cu care ajunge să împartă aceeași cameră pentru mai multe luni.

Ce face Baldwin deosebit cu povestea lui, pe lângă subiectul revoluționar pentru vremea în care a fost scrisă cartea, e altceva, din punctul meu de vedere: îți dă acces la gândurile unui personaj care se zbate. Se zbate cu ideea că își dezamăgește tatăl, se zbate cu propriile sale păreri despre ce trebuie să însemne masculinitatea și efeminarea pe care o atribuie automat homosexualității, se zbate și se împotrivește din rușine, până ce rușinea îl înghite.

James Baldwin scrie cu atâta empatie, încât te face să uiți de ideea „dar vai, sunt doi bărbați aici”. Sentimentele, problemele, neputințele sunt universale și nu au culoare de gen.

Cartea lui Baldwin mi se pare valoroasă mai ales pentru că arată tot ce punem noi în credințele, durerile și principiile noastre, care, de multe ori, nici nu sunt ale noastre, ci sunt învățate și perpetuate social până la nefericire. Și apoi – pentru că arată și cât de multe alte lucruri – în afară de sentimente împărtășite – îți trebuie, ca să poți realmente construi o relație funcțională. În cazul personajului lui David: o lume, o altă țară, o cameră diferită (de cea care îl sufocă și care e neîncăpătoare), o asumare imensă. Și atunci, și probabil chiar și acum de multe ori.

#2. Sufocare, Junot Díaz

Am ceea ce eu numesc ”Junot Díaz mania”. Deși n-am ajuns încă la cea mai faimoasă carte a sa, „Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao” (pentru care a primit și un premiu Pulitzer), deși am început mai întâi cu titlul listat mai jos, deși autorul a intrat recent sub un asediu de critici asociate mișcării #metoo, trebuie să-mi mărturisesc slăbiciunea pentru cum scrie.

În „Sufocare”, la fel ca și în „Uite-așa o pierzi”, traducerea Danielei Rogobete e minunată, pentru că îmbină limba română cu jargonul spaniol și păstrează culoarea și acel „sangre caliente” specific zonei din care provine Díaz.

Altfel, cartea e compusă din mai multe povestiri ce, împreună, compun tabloul momentelor – mai mici sau mai mari – care l-au marcat și influențat într-un fel pe tânărul Yunior: prieteni din copilărie, un copil cu fața diformă în urma unui atac al porcilor, un unchi îndepărtat, câte-o fată și-o aventură trecătoare.

Junot Díaz scrie cu umor, cu blândețe, dar și cu naivitatea specifică vârstei pe care o are naratorul său, preocupat să agațe fete, să îi ia fața fratelui său, să scape din toate prostiile – uneori violente și mult mai serioase decât par la prima vedere: viața îi e marcată de droguri, boala celor dragi și un tată care îl abandonează – în care intră cu capul înainte.

„Sufocare” derulează cu încetinitorul povești despre oamenii care, peste ani, îl fac pe Yunior să fie cine e – și cine e nu e mereu un om plăcut sau întru totul drept și moral –, prin momente și mișcări tectonice subtile, dar care îl transformă pe viață.

Întrevăd într-una dintre povestirile din „Sufocare” poate și sâmburele de la care a pornit articolul-mărturisire din The New Yorker semnat de Díaz, despre abuzul sexual la care el însuși a fost supus (abuz trecut sub tăcere ani la rândul), sursa autobiografică pentru personajul său narator.

#3. Uite-așa o pierzi, Junot Díaz

Obsesia nu e obsesie dacă nu reiau un titlu despre care am mai scris în trecut și aici.

„Uite-așa o pierzi” e, pe lângă cartea cu unul dintre cele mai frumoase titluri din lume, o completare perfectă pentru „Sufocare” și cele două capătă mult mai mult sens dacă le citești una în continuarea celeilalte.

Ceea ce în prima carte trece doar amintit – se dezvoltă nuanțat și puternic în a doua (de exemplu, boala distrugătoare a fratelui mai mare al lui Yunior, Rafa). „Uite-așa o pierzi” se concentrează mai mult pe relațiile personajului-narator cu femeile, e adevărat, dar printre ele surprinzi și: stigmatul imigrantului, un copil părăsit, un tânăr dezorientat, un Yunior care își caută afecțiunea în ce fel știe și poate el mai bine.

Uneori, asta se reflectă în episoade dezastruoase – terminate în țipete și trădări –, alteori ghicești că Yunior are nevoie de multă compasiune și echilibru, dar că nu e nici ticălos și nici rău-voitor. Pur și simplu încă nu știe să iubească sănătos.

Impresii pe larg despre cartea asta – găsești, cum spuneam, aici.

#4. Cartea vieților mele, Aleksandar Hemon

Cartea lui Aleksandar Hemon rămâne, până acum, una dintre cele mai bune lecturi ale acestui an. De-asta nu e prima dată când o aduc în discuție – despre ea am povestit mai pe larg aici.

De fapt și de drept, ea e o culegere de eseuri de non-ficțiune, scrise la vârste diferite, care compun momente și etape din viața autorului american de origine bosniacă.

Așa ajungem să fim martori la războiul Iugoslaviei fărâmițate, la cum afectează asta o familie, la episodul crunt al bolii fiicei lui Hemon, la povești despre cum decupezi și reușești să îți formezi familiaritate într-un univers care ți se pare străin și rece.

Pentru detalii despre cartea asta, te invit să citești articolul dedicat ei.

***

Ce mai am pe listă – și în bibliotecă – de la Black Button Books:

• „O cameră doar a ei”, Virginia Woolf
• „Care-i treaba cu homarul?”, David Foster Wallace
• „Zece decembrie”, George Saunders

Lecturi puternice s-avem! 😊